Recitirile

Imediat ce a citit numărul trecut al revistei noastre, Doina Ruşti mi-a dat telefon, spre a mărturisi că a cuprins-o tristeţea după lectura primelor rânduri din textul Cartea (românească) de nisip. Tocmai de aceea doresc să revin, analitic, asupra acelor scrise, mărturisit, sub imboldul emoţiei.
În felul acesta am recitit volumul lui Matei Călinescu A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii apărut în 2003. După cum se recunoaşte tacit, Matei Călinescu se înscrie în galeria extrem de redusă a teoreticienilor literari ce contează actualmente pe plan mondial în reconfigurarea conceptelor şi canoanelor culturale şi estetice. După ce a eşuat strălucit în critica literară (Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, 1964; Aspecte literare, 1965, Eseuri critice, 1967) şi în poezie (Semn, 1968,  Versuri, 1970, Umbre de apă, 1972), surprinzător, scurtul roman Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (1969), pentru care a şi primit Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, părea a fi un moment de cotitură în aventura spirituală a creatorului. Dar, precum adevăraţii căutători de adevăr, îndoindu-se nu atât de valenţele proprii, cât de cele ale speciei din care făcea parte, Matei Călinescu a simţit că este imperios să facă pasul către teoria literară (nu degeaba fusese asistentul lui Tudor Vianu). Orice autor este, totodată, şi lector. Ce citim, cum citim, ce recitim, ce ne marchează destinul literar, ce aducem noi ceva nou, ce se întâmplă în jurul nostru acum, ce s-a întâmplat ieri, ce se va întâmpla mâine? Întrebări legitime pentru oricine simte că are ceva de spus pentru alţii. Adică, pentru cel care îndrăzneşte să îşi asume conştiinţa de sine a literaturii din care face parte. Conştienţi fiind că nimeni nu poate citi, într-o viaţă de om, absolut tot ce s-a scris de către pământeni, este imperios să apelăm la selecţii extreme. Suntem suma lecturilor noastre şi ceva în plus. Dacă literatura nu are un sens precis definit, cine ştie, poate îl găsim noi!