Nu mai ştim, de la o vreme, nici ce, nici cum, nici de ce mai citim o carte. Nici de ce mai scriem, unii dintre noi, oricâte motivaţii s-au dat de la Aristotel încoace. Ne aflăm, cu toţii, pe nisipuri mişcătoare. Deşi avem în sânge borgesiana „carte de nisip”, extrem de greu e să înţelegem şi cine ne este „cititorul de nisipuri”. Falia dintre lector şi scriitură se adânceşte precum cea dintre Timp şi Fiinţă.
Stil, tehnică, psihologie, etică, modelare – praf în ochi. Un simptom al crizei, de care vorbeam acum câţiva ani, în care ne complacem. Vrei să construieşti o Cetate Eternă, dar constaţi că aceasta este precum roua de dimineaţă. Apoi, e lege nescrisă, majoritatea se pierd pe drum. Doar cei care cred în rouă au şansa unei bune întâlniri cu hazardul. Hazardul, punctul în care Fiinţa şi Timpul se încrucişează.
Din păcate, prea puţini au ochi să vadă, urechi să audă, minte să priceapă. Autoproclamatele elite de azi nu au ieşit din epoca de piatră. Cuvântul de ordine rămâne, atemporal, acelaşi: voinţa de putere. Ai Forţă, exişti. Paradoxal, atât Autorul, cât şi Lectorul îşi exercită dreptul la forţă. Câştigă cel care reuşeşte să formeze o gaşcă mai puternică în juru-i. Şi dăi şi luptă pe tărâmul pe care Caragiale ni l-a lăsat moştenire…
Ca om care iubeşte şi respectă cuvântul scris, mă doare când constat că Literatul nu vrea să iasă din peşterile de la Altamira, în condiţiile în care ştiinţa şi tehnologia sunt cu câteva milenii în faţă. Desenăm un „bizon” în speranţa că va fi descoperit de altcineva, cândva.
Cartea (românească) de nisip