Am şi eu o slăbiciune, şi eu sunt om, să avem rezon, Domnule Caragiale! Viaţa socială este extrem de complicată, orice model sociologic ofertat până acum fiind incomplet (şi toate intransigente, deh, patul lui Procust), din n perspective. Aceasta e o altă problemă veşnic deschisă, la care nici nu caut să mai găsesc răspunsuri, dacă tot au eşuat semeni geniali, ştiuţi de toţi, invocaţi de ciracii de peste veac.
Tocmai de aceea, când scriu, plec mereu de la mine, nesuportând funciarmente generalizările de orice natură. Dar, vai, invitaţia la gândire proprie e net inferioară seducţiei intoxicării emoţionale!
Eşti tu, faţă în faţă cu Tot. Fiinţă tensionată cum eşti (la răspântia dimensiunilor tale ontologice – trup, suflet, spirit), trebuie permanent să alegi ce pulsiune crezi că te avantajează, pe moment sau în perspectivă. Dureroasă alegere…
Fiindcă nu generalizez niciodată (gen ,,toţi scriitorii”), mă raportez permanent la cazurile particulare. Am intrat şi eu, într-o binecuvântată zi, pe nu ştiu ce ,,porţi”, în ,,jungla” socială, culturală, profesională. Un individ se iveşte în faţa altui individ, cum spunea, atât de simplu, Hegel. Tu şi Altul. Tu, cel de început, presupus ingenuu, Altul – presupus ingenuu ori o mască (persona, se ştie). De bună credinţă, îţi pui sufletul în palma lui. Nu ştii cine este cu adevărat, ce urmăreşte. Aparent, te sprijină, te ajută, te salvează, te ridică pe podiumuri. Începi treptat să crezi că celălalt este nu doar binefăcătorul tău, dar şi prietenul tău cel mai bun. Peste ani, afli că tocmai ,,el” este cel care te monitoriza, provoca, te turna la lume sau la Organe, prietenul fiind, de fapt, duşmanul, agentul răului. Cum reacţionezi? Îl ierţi, îl uiţi? Jumătate din viaţă l-ai avut model; trebuie atunci ca, în final, să îl ucizi freudian?