Patimile după Paul Goma

În septembrie, cu prilejul Simpozionului Internaţional Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură, istoricul Mircea Stănescu a prezentat, la Primăria Piteşti, un apel pentru repunerea în drepturi a lui Paul Goma (pe care îl publicăm în acest număr, cu întârzierea determinată de ritmul apariţiei revistei). L-am semnat imediat. L-au semnat şi alţi intelectuali piteşteni. ªi s-a mai întâmplat ceva. Un gest emoţionant. Fiu de refugiat bucovinean, primarul Tudor Pendiuc nu numai că a aderat la apel, dar, om al faptelor, m-a şi întrebat: bine, dacă revine în ţară, are Paul Goma unde să locuiască? Ar accepta o casă la Piteşti? Întrebări puse (cum le potriveşte Dumnezeu!) chiar în ziua în care Paul Goma împlinea 71 de ani!!! Entuziast, i-am scris imediat pe mail. Răspunsul de la Paris, la propunerea primarului, nu a întârziat: ,,Accept, fiindcă ştiu că a fost făcută din toată inima”. Din păcate, reacţiile din presa naţională (cea locală a îmbrăţişat, cu mici contrarietăţi, ideea) au fost demoralizatoare. Unele media s-au grăbit să lanseze diversiuni. Bănuitor, îl avertizasem pe Paul Goma. Mi-a răspuns, cu un umor amar: ,,Credeţi că şi alte localităţi ale iubitei ţărişoare se vor oferi să mă încăsească? ªi ce mă fac cu atâtea, eu, care nu am avut niciodată o casă – şi încă a mea? Deschid o agenţie imobiliară?”
Ca unul cu legiuni de duşmani şi din dorinţa de a mă proteja (,,sunteţi om tânăr!”), Goma ne roagă ca problema casei de la Piteşti să rămână, momentan, în cercul de prieteni. De altfel, nu casa este problema. Paul Goma aşteaptă ca Statul român să intervină oficial să îi redea cetăţenia. (În 1981, preşedintele Franţei i-a oferit cetăţenia franceză – acceptată atunci de Julio Cortazar şi de Milan Kundera. Goma a mulţumit, dar a refuzat: mai bine român fără cetăţenie, refugiat politic în Franţa, decât cetăţean francez.) Dar Statul nostru tăcea (şi tace, până la ora la care scriu aceste rânduri), de la Cotroceni la vale. Între timp, lista celor care semnau Apelul tot creştea, numai că nici un ziar din România nu dorea să-l publice, cu toate insistenţele iniţiatorilor acestuia! Revoltător, ruşinos! Abia într-un târziu Ziua a spart tăcerea.
Ce-i drept, miza este prea importantă, dincolo de puterile autorităţilor piteştene. Mai întâi, trebuia ca Statul să intervină. Goma mai trimite, la Piteşti, o epistolă: ,,Încă o dată: mulţumirile mele cele mai sincere adresate piteştenilor care vor să mă primească la ei şi chiar să-mi ofere o casă. Îi propun D-lui Pendiuc să rămână la această foarte lăudabilă intenţie şi să-şi spună că, din moment ce a vrut, s-a şi făcut (…) Numai că noi – mai ales Domniile Voastre – trăim în România, ţară a tuturor posibilităţilor… rele (…). Îl rog pe Dl. Pendiuc să nu treacă mai departe de nobila intenţie. Băseştii şi Tăricenii nu sunt mai breji decât Ilieştii şi Constantineştii (…) Dl. Pendiuc să nu se aventureze în cereri de subvenţionare, în cheltuieli: sunt atâtea de cârpit acolo, la Piteşti, cu săracii Dvs. (…) Eu, se vede, am s-o sfârşesc aici, în Paris”.
Sfâşietoare veste, în condiţiile în care constatam tăceri vinovate peste tot.  Paul Goma se vede nevoit să îi scrie o a treia scrisoare lui Traian Băsescu. Mai speră, încă! Deşi fusese amăgit încă o dată, plimbat de la Ana la Caiafa, de la Tismăneanu la madam Săftoiu, consilier prezidenţial şi, mai nou, soţie de şef S.I.E. Nu îi răspunseră anterior nici alţii. Îşi oferise arhiva şi manuscrisele Uniunii Scriitorilor şi/sau Bibliotecii Naţionale. Nu i s-a răspuns („nu vor fi avut timbre, bieţii de ei”, îmi scria Goma).
Demn şi luptător, aşa cum a fost toată viaţa, Goma îi precizează lui Băsescu: ,,Nu voi cere niciodată să primesc cetăţenia pe care doar Dumnezeu mi-o poate lua (iertare: a mai fost unul: Ceauşescu – veţi fi auzit ce-a păţit…), eu, ca şi membrii familiei mele, fiind români prin naştere. Tot eu să fac cerere? Atunci când guvernanţii comunişti mi-au luat cetăţenia a fost cumva… la cererea mea? O cerere ţapănă, «conform legii», corect timbrată? Nu am cerşit un favor (pentru care să fac cerere), ci am anunţat că este timpul – după 17 ani! – să mi se restituie drepturile civile, morale, materiale pe care Statul Român mi le-a furat în 1977-78”.
Dar prea mulţi se tem de Paul Goma! De la stânga la dreapta. Numai străinii îl onorează (polonezii, cehii, ungurii, basabenii), în timp ce românii se tem încă de adevărurile rostite cu tărie. Cu amărăciune, Goma e nevoit să constate: ,,Se vede însă că trecuse prea puţin timp de la asasinarea Ceauşescului (abia 17 ani!) pentru a spera în abolirea ceauşismului. În condiţii nedemne de un stat care bate la poarta Europei: boicot, blocaj din partea presei scrise şi audiovizuale, bănuim: ca urmare a directivelor primite de la Puterea Politică din România al cărei suprem reprezentant sunteţi – au aderat la acest Apel peste 300 persoane. ªi cu toate că textul, cu lista semnatarilor periodic completată, a fost trimis la toate instituţiile de stat şi de partid (aşa!), până azi nu a fost primit un singur răspuns scris!”
I-am dat dreptate şi eu lui Liviu Cangeopol. Goma este singurul punct arhimedic de sprijin – în ţară venit – ce ar putea răsturna universul pseudodemocraţiei de la noi. Să ne amintim ce a reprezentat Virgil Ierunca pentru noi toţi. Dar i-a fost dat să moară, la 28 septembrie, la Paris, cu România în suflet. Nu trebuie ca acest lucru să se repete! Parcă ne lăudam că intrăm în Europa?!
Desigur, nu de lamentaţii avem nevoie, ci de acţiune. Soluţia se găseşte în curtea păstorită de Monica Macovei, cea care se visează comisar european. Macovei trebuie să întreprindă ceea ce Valeriu Stoica a refuzat să facă, deşi Liviu Antonesei părea a-l fi convins, şi anume să modifice de urgenţă legea cetăţeniei. Pentru că s-a mai încercat, tot printr-un apel, în 1997, repunerea în drepturile fireşti a lui Paul Goma! De data aceasta, credem că se va reuşi! În ce ne priveşte, îl aşteptăm în continuare, cu drag, pe Paul Goma la Piteşti. E de făcut un muzeu al teribilului experiment pentru care şi-a scris Patimile… Oricum, nu-l vedem în subordinea lui Tismăneanu et comp!
În final, asumându-mi toate riscurile, lansez şi eu un apel: îi rog public pe toţi cei care au făcut poliţie politică şi pe cei care au cântat ceauşismul şi comunismul să ne lase în pace! Pot publica în alte reviste. Sunt atâtea. Îşi pot scrie memoriile, cărţile, îşi pot primi premiile. Argeş nu mai acceptă să primească lecţii de morală, de cultură şi de stil de la cei care au avut de profitat şi înainte, dar şi după 1990!