Recent, Costel Busuioc a devenit un caz, mângâind orgoliul naţional. Nu contează vocea sa, domnul Busuioc (şi nimeni din ţară nu i-a spus aşa) nu ar fi câştigat votul publicului dacă nu se făcea tam-tam pe originea sa umilă, mai ales că printre artiştii români sunt voci cu mult mai bune.
Personal, ca om implicat în cultură, nu succesul mediatic m-a interesat, ci vechea problemă ridicată de Constantin Noica, aceea a descoperitorilor de talente. Mărturisesc sincer că, în septembrie trecut, când am angajat corul Filarmonicii, Costel Busuioc nu ar fi fost acceptat la concurs din cauza… dosarului. Nici nu am fi avut ocazia să îl ascultăm, referentul personal respingând, conform legii, cererea. Probabil, ar fi căzut şi la concurs, criteriul A (notist) fiind determinant. Vocea, însă…
Vorba lui Noica: rămânem cu toţii repetenţi când nu validăm un talent ce ni se oferă. Dar, pentru Dumnezeu, asta e mentalitatea românească! Noi  trebuie, musai şi mereu, să cădem pe spate că, uite, străinii ştiu să ne aprecieze, că la noi nimeni (Statul) nu ar fi făcut nimic. Brâncuşi, Enescu, Eliade, Cioran, Ionescu s-au împlinit printre străini. Nimeni nu e împărat în satul său, o ştim dintotdeauna. Mai sunt destul de mulţi busuioci în jurul nostru, pe care ne facem că nu îi vedem, când nu le dăm la propriu în cap, tot aşteptând să fie remarcaţi de Alţii (după mine, cea mai importantă poetă de azi (nu pentru trecut, ci pentru viitor) nu sunt nici Blandiana, nici Mălăncioiu, nici Angela Marinescu, ci Coniţa Lena, trăitoare, cu greu, la Piteşti).