Aristotel continua că Adevărul e mai important decât respectul pentru (fostul) Maestru. Curios pentru un om de inteligenţa lui Aristotel să impună, pentru milenii, o dihotomie între valori de natură diferită. Nu poţi compara, în acelaşi registru ontologic, adevărul şi prietenia, merele cu firul ierbii, bucuria cu silogismul.
Până ce aflăm noi Adevărul (dacă!), clipa cea repede ce ni s-a dat ne învăluie cu o sumă de prieteni, rude spirituale, maeştri lângă care te simţi acasă în sinele tău. Pentru câţiva, tot ce te înconjoară (biserică, natură, societate) îţi oferă o Lecţie. Te apropii, uneori, mai degrabă de lumina amurgului decât de tovarăşul de creaţie din cercul tău cel strâmt.
…Mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi e adevărul. De când ştiinţele nu au mai avut nevoie de filosofie, creându-şi propriile metateorii, Aristotel părea a fi profetul ultim. Din fericire, au existat mereu oameni care au privit, sfredelitor, Cerul (spre care arată, pentru veşnicie, Platon, în tabloul celebru al lui Rafael, Şcoala din Atena, în vreme ce ucenicul său e cu arătătorul spre ţărână). Şi atunci, nu ai cum, căutător în labirintul de dincoace de Adevăr, să nu te situezi alături de Platon. Îţi e prieten, indiferent ce ai afla ulterior. Cum mi-au rămas cei mai buni prieteni românii prin opera cărora am pornit, în adolescenţă, în lumea mare a culturii: Mircea Eliade, Constantin Noica,  Lucian Blaga, Emil Cioran. Târziu am aflat lucruri triste din biografia lor. Păcatele şi vina. Dar a contat, pentru mine, pentru câţiva, Lumina ce în lume au revărsat-o. Nu există om care să nu greşească. Fireşte, devii mai precaut, în numele militantismului etico-estetic asumat, şi aştepţi mărturisirea păcatului. Dar câţi au tăria să mărturisească?! Mai ales când un mărturisitor absolut (în numele curăţeniei proprii şi al setei de adevăr) este pus  la zid de lupii noştri moralişti de serviciu (există şi o morală de a doua instanţă, pe care o defineşte tocmai Liiceanu, ca să nu mai vorbim de minima moralia a lui Pleşu).
Un exemplu destul de recent. După 1990, m-am regăsit alături de Constantin Bălăceanu-Stolnici. Eram, păream a fi, de aceeaşi parte a baricadei, din toate punctele de vedere. Am şi publicat un lung serial, de vreo 40 episoade, ce urmează să apară în volum, cu amintirile domniei sale de la Stolnici şi Piteşti. Am aflat apoi ce am aflat, stupefiaţi, cu toţii. După o perioadă de amărăciune, a primat, sufleteşte, ceea ce ne-a legat atâta timp. L-am căutat. Omeneşte, simţea nevoia să nu fie ocolit. Accepţi loviturile, dar singurătatea e şi mai grea. Adevărul e una, prietenia altceva.
Nu e cazul să o mai spunem şi noi: trăim o confuzie a valorilor. ,,Noroc” că tradiţia ne vine în… ,,ajutor”. În Hippias Minor, Socrate spunea un lucru cumplit: ,,Cel care greşeşte şi face lucruri ruşinoase şi nedrepte în mod voit, dacă există un astfel de om, nu poate fi altul decât omul cel bun’’!!!
Astfel de oameni buni există întotdeauna şi pretutindeni!