La început a fost religia. Cultura este un bun derivat, un comentariu, complementar iniţial, opozant ulterior. Lucrurile păreau că merg împreună, dar, de la un moment dat, cultura s-a ambiţionat să dea seama îndeosebi de transcendental, în timp ce religia a ţinut steagul transcendenţei. Iluminismul (cultura) a acutizat un conflict secular şi a făcut cu putinţă pozitivismul lui August Comte (de care nu am scăpat încă!), astfel încât s-a renunţat la ideea de a ataca religia în numele lui Dumnezeu, preferându-se, subtil, perfid, să fie dat la o parte Dumnezeu în numele… religiei! În Occident, secularizarea a făcut ravagii, Emile Durkheim fiind cel care a impus teza că fenomenul religios este un element fundamental ce constituie nucleul esenţial şi indispensabil al vieţii sociale, că reprezentările religioase sunt reprezentări colective, care exprimă realităţi colective. La mijlocul secolului trecut, într-un asemenea context aneantizant sentimentului religios, ideea fundamentală promovată de Mircea Eliade – că sacrul face parte din structura conştiinţei umane – a revoluţionat modul de a privi condiţia umană. A fi om înseamnă a fi om religios, aceasta e lecţia lui Eliade. Nu contează nimic altceva, nici câte cărţi ai citit, nici ce întrebări abisale îţi pui. Petre Ţuţea prefera o babă analfabetă din Muscel unui Kant…