I-am acordat lui Paul Goma, chiar de ziua sa, premiul cel mai important al revistei Argeş fără a ţine cont de părerea prietenilor şi duşmanilor. Prietenii, câţiva, mă sfătuiau să nu fac gestul, fiindcă premiul e prea… mic pentru Goma; duşmanii, fireşte, aveau să mă înjure ulterior. Da, pentru ceea ce a făcut Paul Goma pentru cultura română, pentru români, ca şi pentru abstracţia numită România, premiul pe care i l-am oferit pare unul mic, dar, cum s-a remarcat, plin de semnificaţii. Cred şi eu, Paul Goma merita (merită) chemat la Cotroceni pentru a primi cea mai înaltă distincţie a Statului. Academia Română ar fi trebuit să-l primească imediat după 1989 într-unul din fotoliile sale, după cum remarca (deplângea) Elvira Iliescu acum câţiva ani. Uniunea Scriitorilor, la rându-i, a ratat, cu obstinaţie, 17 ani, să-şi ceară scuze (oferind un premiu) lui Paul Goma pentru că l-a exclus din rândurile sale chiar când era arestat de Securitate în 1977. Exclus din ţară de Ceauşescu şi de slugile sale, exclus şi din exil de către Ierunci, exclus şi din circuitul valoric postdecembrist, chipurile liber, de către liiceni dilematici şi blandieni manolescieni, Paul Goma reprezintă un mit al demnităţii şi al luptei româneşti pentru adevăr, libertate şi drepturile omului, cum i-am spus la telefon, la 29 iunie a.c. Pe scurt, este un român adevărat. Nevândut intereselor nici unui partid, drăganilor externi, mogulilor de presă ori vântului ce a învăluit mai nou buzunarele intelighentiei dâmboviţene, a ales, cu demnitatea seculară a ţăranului român imperial, lupta şi sărăcia.