Cât de vii, de actuali sunt clasicii noştri? Criticul literar Tudor Cristea deplânge (în recenta-i carte Chipul şi Oglinda) că suntem, cu toţii parcă, preocupaţi ,,în mod excesiv şi obstinat de prezent’’. Şi explică: ,,recenzăm cu hărnicie autori care adesea sunt născuţi morţi, măgulim, zgândărim sau lezăm orgolii şi (…) uităm să privim în urmă, convinşi că lumea începe şi, eventual, se sfârşeşte cu noi”.  Mare dreptate are Tudor Cristea! Studierea clasicilor s-a refugiat în facultăţile de profil, în vreme ce literaţii de toată mâna (îndeosebi cei tineri, vai!) se mulţumesc să se citească între ei (eventual).
Dar până şi sintagma clasicii noştri nu e prea bine înţeleasă. Judecând după frecvenţa cu care sunt invocaţi în presa literară, sunt clasici toţi cei (auto)proclamaţi canonici. Adică, acei puţini (şi puternici!) care dau tonul în literatură, care impun ierarhii şi care stabilesc cine trebuie să rămână în istorie şi cine nu. Dar, privind chiar din prisma creaţiei proprii, să te ferească Dumnezeu să ajungi ,,clasic în viaţă”, să intri în manuale, neapărat printre nemuritorii academici sau să accepţi ca numele tău să-l poarte de pe acum vreo şcoală! Să fii contemporan cu posteritatea ta, să îţi ridici singur un bust un faţa casei tale cu iz memorial! Aşa credeau şi A. Toma – şi alţii ca el – acum o jumătate de secol, dar timpul, se vede, e cel mai bun judecător, indiferent de sentinţele pe care prezentul ţi le poate servi pe masă.
Problema ridicată de Tudor Cristea comportă şi o altă discuţie: de două secole, literatura română tot încearcă să se europenizeze, proces în care, cu ochii aţintiţi pe modele occidentale mereu schimbătoare, am ajuns să ne întrebăm cât de ai noştri mai sunt clasicii noştri?!
Primul dintre criticii români care a pus explicit şi programatic problema clasicilor noştri a fost Vladimir Streinu, în lucrarea sa cu acest titlu din 1943 (reeditată în 1968 şi în 2002). Între timp, însuşi Vladimir Streinu a devenit unul dintre clasicii criticii literare româneşti, dar care, din păcate, este prea puţin frecventat de noile generaţii, deşi studiul său despre Versificaţia modernă ar trebui să fie o carte de căpătâi pentru orice aspirant la gloria literară.
Ce-i drept, îndeosebi după sărbătorirea centenarului naşterii, numele lui Streinu a reînceput să circule graţie intervenţiilor critice pertinente ale celor care l-au cunoscut (şi mă refer la Eugen Simion, Barbu Cioculescu, Pavel Chihaia, Cornelia Ştefănescu, Al. Săndulescu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Manolescu, Alexandru George, C. Stănescu, Emil Vasilescu, Dan Grigorescu, Ionuţ Niculescu, Vasile Fălcescu  şi, nu în ultimul rând,  Ileana Iordache-Streinu). Din păcate, cum politicul face ravagii în cultura noastră, există intelectuali care, ignorând opera, dar şi biografia, tragică în cazul său, lansează calomnii. De pildă, în anul 2000, într-o notă de subsol la volumul ,,semnat” de N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi… Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983, apărut la Editura Humanitas,  îngrijitoarea ediţiei scria că Vladimir Streinu a fost membru al Gărzii de Fier!!! Cum minciuna era atât de gogonată, criticul fiind un democrat convins şi, în tinereţe, deputat ţărănist (a se vedea ironiile lui Eugen Ionescu din epocă), editura a dat, în cele din urmă, o dezminţire. Alţii sunt detractori din ignoranţă. Mai spre finalul anului trecut, un articol din România literară a arătat, încă o dată, cât de puţin se ştie despre viaţa şi activitatea marelui critic literar Vladimir Streinu. Astfel, cunoscutul Stelian Tănase a telefonat, la Paris, Monicăi Lovinescu pentru a o informa că a descoperit, în arhive, nu numai denunţurile lui Ion Caraion, dar şi pe cele ale lui Vladimir Streinu. Conştiincioasă, fata lui E. Lovinescu notează ,,întâmplarea’’ în jurnal. Adevărul este că, la ieşirea din detenţia politică, Vladimir Streinu a fost constrâns să semneze un ,,angajament-tip’’, ca şi alţi mari intelectuali (Constantin Noica etc.), căruia nu i-a dat curs niciodată. După apariţia jurnalului parizian la Humanitas, Tudorel Urian, critic literar şi consilier personal al ministrului Culturii şi Cultelor, are, în paginile României literare, ,,revelaţia răului pe care l-au putut face celor din anturajul lor unele nume importante ale literaturii române: Ion Caraion şi Vladimir Streinu”. Din fericire, atentă la ce se scrie prin reviste şi un model pentru oricine în privinţa apărării şi promovării posterităţii unei personalităţi (un alt asemenea model este şi Dorli Blaga), fiica lui Vladimir Streinu, d-na Ileana Iordache, a replicat imediat: ,,Am citit acest dosar în două rânduri şi în el am constatat că nu există nici un fel de notă, de raport informativ sau denunţ care să fie semnate cu numele tatălui meu. Am găsit o scrisoare, niciodată expediată familiei, prin care tatăl meu solicita  o «nouă proteză dentară». La data arestării, dantura sa era în perfectă stare”.
Mai trist este că şi unii dintre cei care se declară preţuitori ai lui Vladimir Streinu perpetuează erori, prin omisiune. Nefiind la curent cu tot ce s-a publicat, îndeosebi după ’90, apelând la bibliografii ce se opresc la anii ’70 – ’80, unii autori ,,sar” peste două decenii din viaţa criticului. Am citit, de câteva ori, cu stupoare, că şi-a întrerupt strălucita carieră cărturărească doar din cauza bolii! Nici un cuvânt că a cunoscut prigoana, că a fost înlăturat din învăţământ, că i s-a intentat un odios proces politic şi că a trecut prin iadul temniţelor comuniste! De la anul 1947 se trece, în câteva cuvinte, la 1955 şi 1956, după care se precizează: „Starea sănătăţii îl obligă câţiva ani să se retragă din activitatea productivă şi literară. Abia în anul 1964 îşi reia activitatea şi preocupările literare”!
Astfel de motive m-au determinat să organizez, prin Centrul Cultural al municipiului Piteşti şi prin revista de cultură Argeş, Concursul naţional de critică şi istorie literară Vladimir Streinu. Ulterior, Ioana Diaconescu, cercetătător la C.N.S.A.S., a publicat probe zdrobitoare că Vladimir Streinu nu a colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, verticalitatea sa morală a fost atât de pregnantă încât organele de Securitate au menţionat ,,judecând după poziţia pe care el a adoptat-o, considerăm că acesta nu merită încrederea pe care noi i-am acordat-o”. În acest ,,scandal” a intervenit, salutar, şi C. Stănescu, denunţând, argumentat, pe… denunţătorul Tudorel Urian.
E păcat că numele lui Vladimir Streinu apare în asemenea ,,contexte”. Cred că este nevoie, pentru normalizarea şi europenizarea climatului nostru cultural, de o întoarcere aplicată la clasicii noştri (fireşte, fără a ignora prezentul, păstrându-se echilibrul). Printre aceşti clasici, la loc de cinste, se află, fireşte, şi promotorul militantismului estetic, Vladimir Streinu.