Pe vremuri, când mă încăpăţânam să recit, pe la serbările şcolare (acestea nu dobândiseră încă nota binecunoscută de festivism greţos de mai târziu), poezii pe care le învăţam „de capul meu”, printre favorite era „Mărţişor” de Ion Pillat (îmi plăcea finalul: „Cu apa ei lumina  ţi-a botezat câmpia./ Ce pace e pe omul în alb ce sapă via,// Pe barza ce se duce pe Argeş tot în sus,/ Pe-adâncul rost al vieţii la care te-ai supus”). N-aveam de unde şti, atunci, că voi avea frumoase legături de prietenie cu Argeşul, prin revista cu acelaşi nume, şi că voi cunoaşte şi alţi poeţi şi prozatori care sfinţesc acele locuri.
Revista „Argeş” are 45 de ani: e matură, bine făcută, frumoasă-foc, aşa că redactorul ei şef, Dumitru Augustin Doman, are cu ce se mândri. Fireşte, prietenul nostru, Gusti, timid şi delicat, are oroare de zarva deşănţată, preferând să se bucure cu discreţie de tot ceea ce realizează. Şi, printre lucrurile foarte bune pe care le-a dăruit celorlalţi, după toate cărţile publicate, trebuie trecută, neapărat, revista cu nume atât de cunoscut. Trecem printr-o perioadă în care publicaţiile literare, precum cometele, luminează ce luminează şi dispar apoi repede; de aceea, când auzi că „Argeşul” are 45 de ani, deja simţi cum te cuprinde invidia. Dar şi admiraţia.
Valeria Manta Tăicuţu