Am citit prima dată textul lui DU (Argeş, ianuarie) – pe internet, pentru că mă aflu prin lume – şi am înţeles (aproape tot): am scris o carte proastă! În sfârşit, s-a trezit Dumitru (electricianul) şi a spus-o, după mulţi alţii care greşiseră mai devreme, exprimându-şi, uneori chiar în scris, o cu totul altă părere. Am recitit însă diatriba electricianului (insist, pentru că şi el insistă pe „originea” mea matematică, ba chiar „face caz” de faptul, ciudat desigur pentru el, că, neaşteptând să mor, oamenii m-au transformat în substantiv comun, visul oricărui muritor, numind oarece modele cu iniţiala mea) şi n-am mai înţeles mare lucru. Că nu-i plac memoriile mele, premature, cum m-am alintat a le intitula, e treaba lui. Dar nu-i place nici culoarea copertei, nu gustă genul de umor din carte (cred că am scris undeva că nici eu nu-l gust, deci nu-l practic, pe cel bahic-gros-hăhăit), îl aduce în vorbă şi pe Vasile Paraschiv (care e noima?! doar cei care dau cuiva „peste bot” scriu memorii pe placul lui DU?), mă ceartă pentru că evit ligamentele inestetice, „ca şi cum în viaţa reală oamenii n-ar folosi cuvinte vulgare” (nicio grijă, „în viaţa reală” le folosesc şi eu atunci când e cazul, ştiu că vaca produce şi lapte şi baligă, dar în cană pun totdeauna laptele, baliga o las celor atraşi de scârboliteratură), se laudă că, „slavă Domnului”, nu e critic literar (aşa cum în prezentarea din pagina Filialei USR Piteşti se laudă că nu a „manifestat interes sau atracţie” pentru, horibile dictu!, vreo „facultate de litere, doctorat sau alte forme oficiale de învăţământ”; clasic: „artiştii” autofăcuţi-autointitulaţi se mândresc cu ignoranţa şi sunt agresivi în a-şi promova preocupările, stilul de viaţă, stilul în general).