Ca ziarist, Mihai Firică scrie editoriale ample, analizând pe larg fenomenele politico-sociale ale vremii. În schimb, ca poet, el scrie concentrat, distilând textele până ajung la forma cea mai scurtă, mai abstractă, mai concisă. Acest aspect este pe deplin ilustrat de volumul Limba şarpelui călător/The Tongue of the Wanclering Serpent (Editura Ramuri, 2006), varianta engleză fiind semnată de Victor Olaru. Iar, ca obiect, cartea este o adevărată operă de artă, fiind tipărită impecabil şi ilustrată cu pictură de Marcel Voinea. Arta poetică a lui Firică este topită în poemul Mai alb ca orice: „în lumina pură în acest miez/alb mâncat de viermele hârtiei/ puteam lua bun orice/lucru perfecţiunea poemului legăturile/de la mâna miresei/talentul dresorului/ înghesuiţi la marginea neantului capăt/de ţară o falie între boală şi oboseală/ne lăsăm purtaţi de bâiguielile erotice spre/fericitul pretutindeni concesia sub/ochii noştri carapacea necesară dorinţa/de care nu ne putem lipsi”.
Poetul cunoscând/recunoscând „gustul sării din lucruri”, îşi poartă originalitatea, singularitatea cu aer firesc, aşteptând calm deprinderea retoricii, a reverenţei şi a tehnicii mersului spre lumină: „aştept sub biciul ploii/să mă prindă şi pe mine retorica/exerciţiul celor de peste 30 de ani/cu ochii închişi să învăţ reverenţa/îndoirea genunchiului/tehnica/mersul spre punctul orbitor/pe sub pământ şi în aer/să caut modelul”.

Scenariul unei revoluţii
care nu revoluţionează nimic

Gheorghe Păun este matematician cu adevărat de renume mondial, lucrările sale în domeniu fiind traduse în zeci de limbi, predând în universităţi străine şi fiind membru al Academiei Române de la o vârstă la care pentru alţii nici nu se pune problema. Dar Gheorghe Păun a scris şi numeroase cărţi de proză, printre care romanul 1994 (Editura Ecce Homo, Bucureşti, f.a.).
O notă a autorului deschide cartea: „Când am terminat de citit romanul O mie nouă sute optzeci şi patru de George Orwell, m-am întrebat: oare poate exista ceva mai rău, mai deprimant, mai ne-uman, decât o viaţă fixată parcă definitiv în mizerie şi teroare? Cred că aveam încă de atunci răspunsul în minte, dar l-am formulat explicit abia mai târziu, când am început să scriu această carte. Da, există: o schimbare care nu schimbă nimic”. Sintagma subliniată de mine e, de fapt, subtitlul romanului. Iar nota am reprodus-o pentru a ne lămuri din capul locului că avem de-a face cu o replică la celebrul roman orwellian, tot o antiutopie.
Romanul descrie minuţios un regim dictatorial în care telebivizorul este cel mai important obiect din casa fiecărui cetăţean, prin intermediul lui transmiţându-se comunicate, marşuri patriotice şi imnuri dedicate Fratelui cel Mare – dictatorul suprem –, dar tot prin intermediul căruia e şi monitorizat permanent fiecare cetăţean. În acest regim de teroare, guvernul e format din Ministerul Adevărului, Ministerul Iubirii de Om, Ministerul Păcii, Ministerul Abundenţei… Nici că se poate – într-o sărăcie generalizată în care totul se reduce la raţiile de zahăr, gin şi salam – fără Ministerul Abundenţei, care se ocupa cu „elaborarea planurilor trienale, conform indicaţiilor şi prognozelor Fratelui cel Mare, precum şi cu comunicatele privind îndeplinirea şi depăşirea sistematică a acestor planuri, tot în urma indicaţiilor şi hotărârilor Fratelui cel Mare”.
E descrisă puţin, doar puţin exagerat epoca de aur din anii 80 de la noi. Partidul unic se numeşte aici Partidul Socialismului Universal, iar lozincile sună astfel: „Libertatea este sclavie” sau „Ignoranţa este putere”. Tabloul sinistru al societăţii este format din: canale înfundate şi dughene oblonite, nomenclatură de partid şi proli (adică oamenii de la periferia societăţii), între care se interpun turnătorii, magazine goale şi magazii pline, fără accesul populaţiei însă, drogurile zilnice pe raţie (gin Victoria şi bere – „un fel de insecticid amestecat cu detergent”); peste tot portretele Fratelui cel Mare; frica generalizată ca politică de stat… Ce mai, o ţară-închisoare, în care cetăţenii sunt cobaii puterii, ei neputând trăi când şi cum vor, dar neputând nici hotărî că pot muri. Peste toată această societate muribundă, pe tot parcursul romanului, pluteşte o aşteptare grea. Şi, în sfârşit, are loc un fel de scenariu al revoluţiei române. Sub controlul nomenclaturii are loc o mişcare de răsturnare a regimului, dar la scurt timp fiecare revoluţionar constată pe pielea lui că e, în acelaşi timp, erou şi victimă, dictatura regenerându-se aproape instantaneu. Este chiar schimbarea care nu schimbă nimic.
Romanul este scris cu o mare vervă, ritmul textului contrastând interesant cu băltirea vieţii din dictatură. În fundalul scriiturii, cititorul sesizează prezenţa permanentă a ironiei fine, ceea ce dă un efect special lecturii, dat fiind că ironia e folosită pentru a ne descrie o dictatură cruntă, cu o ideologie care ar fi o mare operă comică, dacă n-ar fi una tragică.
Trebuie spus că 1994 al lui Păun nu e o „fidelă” replică în oglindă a lui 1984 al lui Orwell. De menţionat că 1994 este o carte absolut originală, scrisă cu nonşalanţă, cu vigoare, nelăsând deloc impresia de elaborare, în ciuda „construirii” inginereşte a unui regim cu ideologie, atmosferă, economie, organizare socială şi politică etc.

Mircea Cărtărescu:
crize, complexe, nelinişti

„Scriitorii care n-au nimic de spus îşi povestesc visele”, constata încă în 1966 Cioran. Apoi, trăgea şi o concluzie: „E una din cele mai jalnice forme de lene sau de vid”.
N-ai cum să nu-ţi aminteşti nota lui Cioran citind Jurnalul lui Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, două volume). Liderul generaţiei ’80 scrie dens, el ţese o tapiserie chinezească impecabilă, fără fire ieşite, fără aţă albă, fără ochiuri goale în care să aibă loc măcar un vârf de ac. Dar cel puţin în Jurnal, că are sau n-are ceva de spus, Cărtărescu ţese, că e bine dispus, că e într-o fază paranoică, el ţese, că trăieşte intens ori leneveşte, că are idei în ziua respectivă sau că e „banal, naiv şi tâmpiţel”, el ţese ca un război mecanic. De altfel, Cărtărescu chiar îşi sintetizează un program parcă de la 1840: „Voi scrie prost, dezorientat, stupid, fără nimic de spus, dar voi scrie”. Iar când nu are nimic de consemnat, în zile de hibernare intelectuală, de lene, de vegetare, îşi povesteşte visele, reale sau poate fictive, pe scurt, dar mai ales foarte pe larg, unele banale şi indecent de personale, dar altele constituindu-se în frumoase pagini de veritabilă proză onirică.
 Starea de spirit a scriitorului e, firesc, oscilantă. În mare măsură, Cărtărescu e un calculat: vrea să publice neapărat „afară”, să aibă iniţiativa, să surprindă, îşi programează mereu să se autoanalizeze („să mă scotocesc în lung şi-n lat, până la camera interzisă şi dincolo de uşa ei”), îşi impune să găsească, să regăsească halucinaţia… Nu scrie neapărat în momente de inspiraţie, ci mai totdeauna ca un profesionist ce e. Are frecvente crize în care se lamentează, schiaună, îşi plânge pe umăr: „Nu mai sunt nimic, nici măcar suma mişcărilor mele”. Sau: „Bietul meu creier, bietul meu corp, bietul meu viitor!” Sau: „Nu mai dau şi nu mai dă nimeni doi bani pe mine”. Şi: „Sunt gol de mine însumi, de orice idee şi orice trăire” etc. etc.
Dar aceste stări alternează cu cele de orgoliu şi chiar de aroganţă: „Sunt nespecializat şi imprevizibil, nereprezentativ şi neomologabil. Nu vreau să fac arta secolului viitor, ci pe cea a lui M.C.”. Uneori, pişicher, face cu ochiul cititorului: „Travesti e o carte inutilă, ca toate cărţile adevărate”. El are fumuri şi fandoseli de scriitor de succes, scriitor care nu mai poate trăi în „satul Bucureşti”, ci vrea la Berlin, Washington, în cel mai rău caz la Budapesta: „Am scris prea mult şi sunt secătuit complet”. Dar alteori are timp şi dispoziţie să trăiască şi să consemneze intense crize de identitate: „Sunt un vas pentru cinste sau pentru ruşine? Dar sunt un vas? Sunt un membru al unui trup?”
Însă, dincolo de crize, de (pseudo)complexe de inferioritate, de paranoia, de exacerbări ale orgoliului, de proiecte, vise şi calcule, Mircea Cărtărescu trăieşte intens şi „comite” câte o propoziţie ce poate fi asimilată unui vers genial („Noaptea asta mi-am ţinut creierul în mâini”), câte un oximoron memorabil („borâtură diafană”), câte un aforism de apreciat („Ca şi whisky-ul, romanul sud-american e cel mai bun şi cel mai prost din lume. Cel mai bun când e de marcă şi cel mai prost când e o falsificare pompoasă cu etichetă aurie”). Şi peste toate, Cărtărescu este un lucid, nu ceea ce ar fi numit nu ştiu cine o… conştiinţă artistică, dar un lucid cu siguranţă: „Cele mai bune cărţi nu se pot povesti, aşa cum nimeni nu poate povesti lumea. Nu se pot nici măcar scrie, căci ele deja s-au scris”.
Mircea Cărtărescu este cam singurul scriitor român cu adevărat profesionist de astăzi, în sensul că trăieşte bine din scris, are şi glorie, are editură care-i aşteaptă textele, nu peste multă vreme urmând a i le publica înainte de a fi scrise, e tradus pe mai multe continente, e ceea ce se numeşte un brand, e curtat de publicaţii cotidiene, săptămânale şi lunare, dar şi de femei, e premiat de instituţii culturale şi medaliat de preşedintele strabic al  republicii. Este autorul câtorva cărţi de referinţă, dar după ce ai dat dovadă de masochism citind literă cu literă, propoziţie cu propoziţie şi rând cu rând 900 de pagini ale acestui jurnal, încerci o oarecare dezamăgire. Autorul Nostalgiei, Travesti-ului şi Levant-ului nu pare a avea vocaţia diariumului, în acest domeniu fiind cu mult în urma prozatorilor din Şcoala de la Târgovişte, de pildă, de la care nu pare a fi învăţat ceva; poate pentru că singurătatea creatorului de cursă lungă, chinul veritabil iar nu jucat al scrisului, vocaţia de privitor al naturii şi al interiorului omului nici nu pot fi învăţate.

Lirică existenţialistă şi nostalgică

Nicolae Neagu este un poet care a publicat, în ultimii patruzeci de ani, douăzeci şi două de cărţi de poezie. O selecţie din aceste volume constituie antologia de autor Mirabile dictu (Editura PILDNER&PILDNER, Târgovişte, 2005). Poetul e riguros, parcimonios în selecţie, din atât de multe volume alcătuind o culegere de doar 154 de pagini. Sintetizând, am putea spune că Nicolae Neagu este un poet existenţialist, căutător permanent al propriei identităţi, dar şi nostalgic în acelaşi timp: „Stau în amurg/cu obrazul rezemat de stafide,/întunericul sparge fereastra cu bufniţe,/se târâie pe brânci silaba/în gâtlejul maşinii de scris,/ ochiul încolţeşte a privire de iarnă/şi mă întreb cine sunt/cine eşti?cine eşti?cine eşti?/ rumegă piuliţa cu vorbe/şi eu mă trezesc întrebându-mă:/chiar, cine sunt?…“
 E de consemnat şi acribia poetului în sincronizarea substanţei poemelor şi forma lor în general de clepsidre.