dumitru augustin domanCioran, diaristul ideilor

„Nişte muşte tragice, asta suntem cu toţii”. Autorul acestei sentinţe e recunoscut imediat: Emil Cioran. Dar maxima n-a apărut într-una din cărţile lui de filosofie sumbră, ci am spicuit-o din jurnalul său, adică din Caiete II (Editura Humanitas, Bucureşti, 2005). Cioran îşi propunea, la sfârşitul anului 1968, să nu renunţe la aceste caiete, pentru că le considera singura lui legătură cu „scriitura”, mai ales în lungile perioade în care nu lucra propriu-zis la cărţi. Aş zice că e vorba, pur şi simplu, de un jurnal. În mod firesc, orice scriitor ne-proteic îşi păstrează mâna scriind zilnic într-un caiet. Ei bine, cred că e vorba de un jurnal, dar unul atipic, nu unul de scriitor, ci unul de filosof. Dacă observ că multe idei din Caiete pot fi găsite în cărţile propriu-zise ale filosofului, topite mot-a-mot din jurnal ori, după caz, dezvoltate, asta înseamnă că notaţiile de diarist ale lui Cioran reprezentau, de fapt, un şantier pentru opera lui consecventă şi rotundă.
Cioran îşi cânta la Paris, în anii ’60, singurătatea. Şi chiar trăia neverosimil de retras în capitala culturală a Europei, dacă nu a planetei, lucru ce pare imposibil având în vedere notorietatea lui. Iar notele sale (câte trei-patru, uneori chiar mai multe dintr-o zi) nu vizau viaţa lui exterioară, a prietenilor săi, nu consemnau bârfele din viaţa literară pariziană, ci tot concretul era convertit în idei mai mult sau mai puţin generale. Chiar dramele familiale, cum ar fi moartea mamei, urmată la scurt timp de cea a surorii sale, sunt concentrate tot în idei. Scepticismul, vidul existenţial, neantul, suicidul, moartea în general – iată subiectele caiete-lor lui Cioran, adică exact temele tuturor cărţilor sale.
Cazurile concrete, personajele reale întâlnite de autor îl determină să noteze generalizări. De pildă, Cioran nu-şi evocă întâlnirea cu personajul X, ci face, pur şi simplu, un portret: „Francezul e generos în idei, dar meschin în fapte, caritabil în teorie, lipsit de inimă în practică. Puterea, tenacitatea, relativa seriozitate îi vin din acest contrast, norocos pentru el”. Citind aceste rânduri, îl vezi parcă pe Felix Grandet din romanul lui  Balzac.
Ca în întreaga sa operă, şi în Caiete, Cioran are geniul fragmentarismului. Ce rost are să legi ideile între ele cu fraze stufoase, cu paranteze, cu anecdote, cu divagaţii – atât de dragi, de altfel, filosofilor –, cu trimiteri livreşti? Pare a se întreba el. E suficient să fie caligrafiate ideile nude, sub formă de sentinţe şi în ordinea în care apar, iar Cioran o face inegalabil în cultura franceză şi în cultura română. Iată o zi de toamnă, la Paris, concentrată într-o – cum să-i zic? – definiţie: „Să mergi de-a lungul râurilor şi să spargi nuci ca vagabonzii şi copiii – asta e fericirea.” Sau, alta: „Tragedia curiozităţii (Adam), a dorinţei (Eva), a invidiei (Cain) – aşa a început istoria, aşa continuă şi aşa va sfârşi”.
O singură, dar nuanţată, deosebire poate fi sesizată între opera cioraniană propriu-zisă şi Caiete.  În acestea din urmă, necenzurându-se, poate neştiind, în momentul scrierii, că vor fi publicate, Cioran se dovedeşte un creştin adevărat, căindu-se mereu imediat după îndoială, preocupat permanent de izbăvire, de mântuire.
Şi o ultimă remarcă. Autorul Tratatului de descompunere nu şi-a rupt niciodată legăturile afective cu România, notele despre ţara natală, despre prietenii din tinereţe fiind frecvente şi făcute cu pasiune şi cu durere, în genul: „Paradoxul poporului român este că e deopotrivă nefericit şi uşuratic”.

Poezie de-o perpetuă prospeţime

Rodian Drăgoi a început să publice în presa literară de la sfârşitul anilor ’60, la o vârstă foarte fragedă, fiind vădit talentul lui poetic năvalnic, ieşit din comun, amintind în acest sens de Esenin, de Labiş sau de cel al congenerilor săi Mircea Dinescu sau Carolina Ilica. Dar, poate datorită conjuncturii, poate datorită felului său de a fi retras, reticent la ieşirea în agora, el a publicat tot mai puţin. Acum însă iese în librării cu o carte: Poeme de trecere (Editura Deliana, 2006), alcătuită din trei părţi distincte: una cuprinzând poezii scrise la 15-16 ani, una cu poeme concepute douăzeci de ani mai târziu, adică în 1986 şi ultima, cu poeme din 2004, după ce – „din varii motive” – poetul n-a scris şi n-a publicat nimic timp de 13 ani, ceea ce face din el un caz.
Un copil speriat şi flămând, prima secţiune, ar fi trebuit să fie volumul de debut, aceste poezii atrăgând atenţia, în 1969, lui Zaharia Stancu, oferindu-se să-i fie tânărului elev naş literar. Rodian Drăgoi s-a speriat, însă, socotindu-se prea crud pentru a debuta editorial. Tinerii de astăzi, care publică un volum pe an, ar avea de învăţat din acest amănunt de la poetul în discuţie, care refuza să intre în literatură, deşi scria poeme de-o incontestabilă valoare, precum această parabolă a călătorului: „Luna luneca/printre braţele arborilor//un om intra în sat/ aducând cu el pădurea//paşii lui măcinau tăcerea/ împrăştiind pe spinarea drumului/stele şi viori//înainte de-a intra în casă/o amintire ciudată/i-a sfâşiat tâmpla/şi a plecat mai departe/ducând cu el pădurea/presărând în urmă/stele şi viori”.
În cea de-a doua fază a creaţiei sale, Rodian Drăgoi ajunge la poemul concentrat, la poemul-sentinţă, la poemul-imagine, fără a deveni însă rece, uscat, ci păstrându-şi căldura: „De când am plecat/de acasă/mama s-a ascuns/într-o fotografie//şi plânge” sau acest testament: „Când voi muri/vă voi lăsa/acest trandafir/care vă va povesti/viaţa mea/niciodată înmiresmată”.
În sfârşit, în partea a treia, care dă de altfel titlul volumului, poetul mestecenilor, al ierbii şi al satului dintotdeauna devine cântăreţ al spaţiului urban, spaţiu generator de melancolie, de alienare: „Aici la mine în cartierul Berceni/e duminică//plouă şi sunt singur precum un pantof/abandonat în mocirlă//vecinul meu de la etajul opt/e tot singur//până acum s-a spânzurat/de trei ori dar nu a murit/niciodată”, ba chiar spaţiul acesta de asfalt, sticlă şi beton e generator de tragedii: „Pe Gabriela am cunoscut-o astă-vară/în Piaţa Sudului/chiar când se oprise să-şi cumpere/o îngheţată//de atunci aproape/zilnic s-a ostenit să-mi coloreze singurătatea/şi mereu surâzând şi-a tocit buzele ei tinere/cu numele meu//în seara de Crăciun/a alunecat pe gheaţa din faţa blocului/şi s-a lovit puternic la cap//moartea a fost mai iute/ca maşina Salvării”.
Caz rar de poet de mare talent, meticulos şi parcimonios cu apariţiile sale editoriale, Rodian Drăgoi deţine secretul conservării prospeţimii liricii sale

„Noua” Carolina Ilica,
miza pe poeme duble

În această primăvară, la împlinirea vârstei de 55 de ani, Carolina Ilica a publicat 55 de poeme sub titlul Puţin mai mult (Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident), dintre care 38 antologice (din ambele puncte de vedere: că au apărut în volume anterioare, dar şi valoric) şi 17 inedite.
Despre primele e inutil să mai scriu aici. Peste o sută de critici – români şi străini – s-au pronunţat în ultimii treizeci de ani despre această lirică ieşită din comun. Eu însumi am scris în această pagină despre o precedentă antologie de autoare. De aceea, mă voi referi doar la poemele sale inedite, care anunţă o poetă uşor diferită de cea pe care o cunoşteam.
Astfel, tematic, observăm o deplasare a interesului Carolinei Ilica dinspre poezia erotică, senzuală, torenţială spre o lirică în care apele se liniştesc, ca la adâncime, în meditaţie asupra lumii ancestrale şi asupra legăturii cu Dumnezeu: „Ai grijă, Doamne, de măicuţa mea,/Că a îmbătrânit de-acum şi ea./Şi toate i se scad şi i se ieu,/Că şi uşorul i se pare greu./Ai grijă, Doamne, de măicuţa mea!…”
Pe de altă parte, aici e de semnalat propensiunea autoarei spre folclor, dar nerezumându-se la scrierea unor poezii „populare”, eroare comisă frecvent mai ales înainte de 1989 de mulţi autori români; Carolina Ilica preia doar motive profunde din folclor care să-i servească unor poeme elaborate şi, în fond, culte, ba chiar cu trimiteri livreşti: „Nu dă nimeni ajutor/Mieilor, mieluţilor/Când se scot din mama lor/Din mioare/Albioare/Prima oară/Fătătoare/De priori şi de  prioare/(…) Pân-atunci/Îi ştergi şi-i duci/Să le spui voroave dulci/De demult/Diminutive/Şi/Naive// Cu mulţi e/din Be-e-e//Şi cu moi diftongi/ca-n miel//Iar de ai pruncuţi la sân/Mai/ i-ai pune/lângă el”.
În această secţiune, Carolina Ilica optează pentru poemele duble, o găselniţă interesantă, poeme-alternativă, scrise în două variante, poeme în oglindă, poeme gemene, poeme perechi. De altfel, poeta a publicat un volum cu 13 astfel de producţii în 20 de limbi, volum lansat în mai multe ţări. Iniţiativa poate fi percepută şi ca o dovadă că autoarea e un bun manager al propriei opere poetice. Deşi s-a consacrat cu o poezie în care vioara întâi e metafora, ea a înţeles că acea creaţie este, în mare măsură, intraductibilă şi, deci, neaducătoare de notorietate dincolo de graniţele ţării şi de graniţele limbii române. În schimb, poemele duble sunt elaborate din imagini pe cât de simple, pe atât de pregnante şi perfect pretabile unor versiuni multilingve. Aici cred că se află miza poeziei Carolinei Ilica din cea mai recentă etapă a creaţiei sale.

De ce nu iubim bărbaţii


Unul, Doctor Corneliu Vadim Tudor, scrie despre poeta Gabriela Zăvălaş Anghel: „Dacă vântul ar fi bătut mai tare, rochiţa ei coada-rândunicii ar fi dezvăluit secretul talentului poetic plin de umor involuntar”. Peste o sută de pagini, autoarea ne asigură, jurându-se: „umorul pe care-l produc eu, (sic!) este  voluntar…” Mă rog, polemică între poeţi, unul doctor şi unul pacient.
O copertă roz, semnată doar Gabriela, ilustrată cu o femeie subţire şi fragilă strânsă zdravăn de-o mână vânjoasă, de bărbat, desigur. Aceasta ar fi cartea Gabrielei Zăvălaş Anghel, De ce iubim bărbaţii (Editura Amurg sentimental, Bucureşti, 2006). O replică la De ce iubim femeile, best-seller-ul lui Mircea Cărtărescu, idolul autoarei pe care-l citează şi-l parafrazează până dincolo de saţietate. Dar ce cuprinde opul? Păi, poezii lungi, scurte şi… distihuri, apoi tablete, povestiri, compuneri, un fel de aforisme, pe urmă referinţe critice în genul celei de mai sus, a doctorului CVT şi câte alte lucruri. Toate pe tema arzătoarei şi pustiitoarei iubiri. Ei, dar cum e structurat volumul? După cât se pare, textele au fost aliniate în ordinea scrierii lor şi fără a lăsa nimic pe dinafară. Adică, exact în stilul lui Adrian Păunescu din volumele sale compozite din categoria De la Bârca la Viena şi înapoi.
Cum spuneam, poeta trăieşte intens şi, cum să spun, arzător gingaşul sentiment al iubirii: „Mi-ai penetrat eul cu o mie de waţi/Carbonizată m-ai abandonat unor funebri penaţi…” Ea, romantică incurabilă, îl admiră pe „tantristul cu inima de quartz” care „suplu ca un penis erect/Rulează cu jeepul defect”. Dar ce iubire e aceea fără puţină suferinţă?: „Bărbaţii ce i-am iubit/Calculat m-au chinuit”. Motiv pentru care poeta se răzbună cu o „imprecaţie Transilvano-Moldo-Vlahă”: „Latina spune Lex/Tu, fascinat de sex/Prin vene ai exces/De privat interes…/Doar foloseşti femeia/Carnalul este cheia./Ţi-am descântat Virilius/Că m-ai decepţionat,/M-ai rănit şi m-ai trădat/Şi ţi-ai făcut păcat/În piept arsură s-ai,/Linişte să nu ai,/Sternul să-ţi ardă pai…”
De citat am mai cita, dar ne e că se va-nsera. Cert este că Gabriela e preasimţitoare şi e vădită plăcerea ei de a-şi jeli iubirea mereu trădată de bărbaţi ingraţi, amatori doar de-o partidă de sex pe apucate, abandonând însă repede când e vorba de amorul de cursă lungă. De aceea, e sigur că volumul poartă acest titlu doar pentru a reprezenta o replică la obsesivul Mircea Cărtărescu. Altfel, cartea ar trebui să se intituleze De ce nu iubim bărbaţii, răspunsul fiind subînţeles, dat de o solistă de muzică pop: „pentru că sunt porci şi mitocani”.

2006-07-18T17:00:00+03:00