Scribul Ioan şi mâna lui de aur

 Dumitru M. Ion este un poet notabil, debutând în volum pe când era adolescent, publicând foarte multe plachete, mai ales la începuturile sale literare. Dar el este şi critic de teatru şi de film, eseist, dramaturg, traducător, editor, organizator al unui festival internaţional de poezie. Mi-aş dori să pot scrie aici nu neapărat ca G. Călinescu, despre literaturi, însă măcar despre un autor, respectiv despre Dumitru M. Ion. Lasă că nu-i acesta profilul rubricii, dar mi-ar fi şi imposibil s-o fac când e vorba despre un scriitor atât de proteic. Mă rezum dar la a prezenta doar cea mai recentă carte a sa de proză – Drumul pierdut (Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident, Bucureşti, 2005). E vorba de un roman fantastic şi livresc, structurat pe o paradigmă de metaroman supraetajat, de povestire cu sertare, manuscris în manuscris, parabolă în parabolă, carte în carte ca într-o nesfârşită bibliotecă borgesiană.
 Personajul central al romanului este scribul Ioan, trăitor în cetatea Bucuriei din Ţinutul Karadrakiei. El scrie sub ochii noştri o cronică a împărăţiei întinsă de o parte şi de alta a Micului Pustiu, împărăţie alcătuită din şapte ţinuturi: Argia, Melissa, Norio, Miliana, Karadrakia, Vanesia, Micul Pustiu. Această lume imaginară îşi schimbă mereu cetatea de scaun, sugerând dinamismul vieţii de acolo. Pentru a aşterne această cronică – deloc liniară, ci după meandrele memoriei colective, în parabole şi manuscrise descoperite, unele dintre ele înmulţindu-se parcă prin sciziparitate – scribul îşi creează un sistem de şaisprezece simboluri împărţite „în două şiraguri a câte opt; primul şirag: cercul întâiul (sfera), cercul al doilea (diamantul), cercul al treilea (floarea de mâl), cercul mic (fulgerul), pătratul, turnul, frumuseţea (adevărul), îmbrăţişarea; al doilea şirag: pământul, steaua, crucea voinicului (floarea cu patru petale sau răscrucea), drumul (pierdut), fecioara, patemile, învierea (primăvara), focul (iubirea)”.
 În numai 110 pagini, Dumitru M. Ion aglomerează o mulţime de întâmplări care – deşi bine articulate într-un tot –, ele ar putea fi lesne separate în povestiri de sine stătătoare; în genul povestirilor lui Borges, de pildă.
 Textul este de o mare densitate, ca o ţesătură deasă, de altfel însuşi scribul sugerând că manuscrisul se confundă cu o ţesătură de mătase dumnezeiască, în şapte ape, închipuind cele şapte ţinuturi ale împărăţiei. Ideea care se impune este aceea că scribul Ioan nu e ceea ce s-ar numi un copist, ci un personaj central, comparat când cu o apă adâncă şi lin curgătoare, când cu pâraiele provenite din viituri şi că el e de neoprit în munca lui la ţesutul textului, text care devine însăşi viaţa. De o puternică sugestie este întâmplarea când scribul, legat fedeleş fiind cu mâinile strânse de frânghii, când îi vine ideea unei parabole, îi apare în ajutor o a treia mână, de aur, care aşterne textul, spre uimirea gardienilor.

Un virtuoz al stilului pamfletar

În treizeci de ani, Virgil Diaconu a publicat şapte volume de poezie. E o dovadă a unei conştiinţe artistice de netăgăduit, a unei acribii şi, în ultimă instanţă, a responsabilităţii cu care apari în librării ca autor; în sensul că nu poţi ieşi în lume decât după reale acumulări şi după ce poeziile pe care le-ai scris într-o perioadă se sedimentează, apoi pot fi selectate şi structurate în volum. Tinerii poeţi care publică două plachete pe an ar avea de învăţat în această privinţă de la poetul în discuţie aici.
Dimineţile Domnului (Editura Paralela 45, Piteşti, 2004) este cel mai recent volum al lui Virgil Diaconu. La prima vedere, poetul pare a scrie pe temele „clasice” ale liricii de astăzi şi de totdeauna, brodând – de pildă – despre singurătate, disperare, suflet etc., dar fără a hamletiza, fără a-şi plânge de milă, fără a rătăci melancolic prin pădurea Trivale. El ştie metafora dintotdeauna a poeziei, dar observă şi abjecţia prozaică a actualităţii, iar amplele poeme, minuţios elaborate, surprind – într-un melanj ciudat de original – aspecte din ambele lumi. Virgil Diaconu nu se sfieşte să scrie poezie socială de bună ţinută, dar şi poezie patriotică, gen altfel compromis în perioada comunistă. Pentru a nu crea confuzie, e nevoie să exemplific: „Legat fedeleş,/Adevărul a fost scos într-o noapte din ţară./Devenise un pericol de-a dreptul public şi Ţara,/care are grijă de publicul ei, şi-a făcut datoria./Numai fiica cea mică, Revolta,/umblă ca smintita pe străzi şi bate toba în cetate…”
Virgil Diaconu este un virtuoz al stilului pamfletar, termenii părând a fi în contradicţie. Si totuşi. Imaginile din amplele poeme au forţă, sunt pregnante, aproape violente, ele nu sunt schiţate, nu sunt fotografiate, ele sunt parcă în basorelief. Dar acestea alternează, deloc şocant, cu versuri nostalgice în care elementele sunt floarea de cireş, vrăbiile, pădurea verde… În aceasta constă originalitatea vădită a poeziei din Dimineţile Domnului. Poetul însuşi se declară anacronic, nu în demersul liric, cât în îndărătnicia de a ţine drumul drept al moralităţii, în a fi nonconformist şi în a refuza „raţia zilnică de idei la gamelă”, de a scrie istoria „singur împotriva tuturor”, luându-şi-l aliat doar pe Dumnezeu: „Numai eu, ca şi flacăra sunt mereu în avangardă./Mereu în avangardă, în această cazarmă de cocoşaţi,/în acest refugiu al întunericului care aprinde lumânări/ în memoria paginii de istorie. În memoria acestei pagini de istorie/îngropată de vie în aplauzele tricolore…”
Poezia lui Diaconu e menită să scoată cititorul din amorţeală, din inerţie, să-l trezească la realitate, să-l enerveze, să-l şocheze cu versuri şi sintagme de genul: „pe străzi înfloreşte demenţa” sau: „nisipul intră-n oraş”, ori: „cum deschid, cadavrul zilei dă buzna în casă…” ªi: „Azi gândurile mele vor pleca la război”. Cum spuneam, Virgil Diaconu este un pamfletar prin excelenţă, evocând poeţii „care respiră şi gândesc în grup,/care îşi trec cădelniţa cu tămâie de la unul la altul…”, dar şi „latrina promisiunilor (…)/latrina latină a patrioţilor bicamerali”, ca şi politicianismul: „reprezentanta găinilor democrate/semnează chiar acum cu vulpea tricoloră tratatul de pace veşnică…”
În concluzie, cred că aceasta este adevărata poezie patriotică, ci nu cearşafurile cu osanale înşirate în anii 1948-1989 de Victor Tulbure, Mihai Beniuc, Adrian Păunescu şi restul armatei de barzi sforăitori.

Poezii (auto)cenzurate, poezii recuperate

Mircea Stâncel este un poet ardelean cu care timpul pare a avea răbdare. Volumul Cămaşa de sare, 3 (Fundaţia Paem, 2005) este alcătuit din poeme recuperate, dacă observăm că ele sunt datate 1970 sau 1983. Desigur, textele au suferit prefaceri şi cizelări, fiind puţin probabil că la acea vreme Stâncel scria atât de matur. În acelaşi timp, este limpede că un poem ca, de pildă, Un scenariu permanent, datat 1983, n-avea cum să apară atunci, dat fiind aspectul lui de pamflet social: „în spatele meu se văd un milion de spaime,/ce visează să se întrupeze/într-un milion de spermatozoizi,/în spatele meu sunt douăzeci şi două de milioane de laşi,/care vor să se întrupeze, dintr-un secol în altul;/un fanar ce se întinde peste valurile acestea din pământ/şi pietriş”.
Dincolo de ritmul de scris/publicat, Mircea Stâncel poate fi perceput în fond ca un discipol al poeţilor transilvani (inclusiv al conjudeţeanului său Lucian Blaga, pe care de altfel îl evocă subtil), dar uzând în formă de mai toate mijloacele modernismului târziu. Efectul este, dacă nu spectaculos, notabil: „da! stau şi ascult muzica din lăuntrul cristalelor/şi mă tem/scufundat în vacarmul străzilor/şi din râvnita relativitate/ privesc săratele furtuni cu aripi îndoite./goale, descheiate/descresc;/zilnic în ostreţele gardului de nuiele/împinse de un splendid blestem;…”

 Poeta în căutarea identităţii

Elocventă este coperta cărţii Magdei Grigore Identitate de tranzit (Editura Paralela 45, 2004): chipul poetei multiplicat de la clar spre obscur, sugerând întruparea fiinţei sau poate dezintegrarea ei, acest lucru urmând ca cititorul să-l descopere singur în timpul lecturii. Într-o perioadă în care poetesele îşi exhibă fără pic de pudoare experienţe fiziologice şi sexuale scandaloase, Magda Grigore urmează o hartă interioară şi scrie, în versuri concentrate, cu sintagme-sentinţă, despre căutarea identităţii, despre dedublare, despre metafizica eului: „De la distanţă şi de aproape/tot pe mine mă caut./Se dovedeşte că posed/o identitate de tranziţie,/alte modele, alte aplicaţii,/alte rudenii, alte alianţe;/asta sunt eu, o familie a eurilor”. Placheta este concepută ca jurnalul – nu neapărat pudic, cât cu spirit de fineţe – al unui eu poetic ce consemnează nu întâmplări cotidiene, cât ecourile lor metafizice, corespondenţele lor interioare, dialoguri cu viaţa: „Eu arunc o viziune asupra vieţii/până-n pântecele ei hulpav şi indecis/caut flacăra întunecării./Ea mă acuză de instabilitate,/vede visul meu dezrădăcinat/cum umblă ca o febră prin lume”. Sau: „Realităţi mici în aversă./De cealaltă parte a peretelui/unde-mi scriu confesiunea/veghează, hamletiană,/disimularea”.
Si tot astfel, poeta analizează şi consemnează ceea ce ţine de fiinţa interioară, de eu: crize de identitate, căutări, dedublări… Observăm că, la Magda Grigore, sufletul poartă trupul, nu trupul e gazda sufletului, iar eul încearcă să se decanteze „până devine vegetal”. În exces de austeritate, ca să zic aşa, poeta îşi caută unica identitate, printr-o autoexorcizare repetată, o exorcizare de celălalt, am putea spune, dacă ne amintim cum Cioran considera că „celălalt e cineva care mă împiedică să fiu eu”: „Zilnic mă lepăd de câte un chip/cu furia exorcizării, obsesiv/mă eliberez dintr-o conspiraţie/de chipuri hedoniste,/dintr-o mefienţă a măştilor/ dispersate în mine însămi,/din care una trebuie, până la urmă,/s-ajungă să-mi semene”. De aceea, cartea poate fi percepută şi ca un Bildungsroman, în sensul de cronică a formării eului unic dintr-un amalgam de identităţi. Si totul pe un ton liniştit, de ape adânci, ferite de curenţi emoţionali, ceea ce poate însemna că Magda Grigore scrie o poezie preponderent raţională.
Si o remarcă de încheiere. Citind cartea aceasta, nu se impune în nici un fel sintagma poezie feminină.

Cele mai frumoase poezii
ale lui Stefan Augustin Doinaş

 Profesorul universitar Mircea Popa face un lucru util şi lăudabil pentru posteritatea lui Stefan Augustin Doinaş, şi anume o ediţie cu poeziile de început ale scriitorului, publicate în revistele literare în perioada 1939-1947, unele dintre ele neincluse în volume: Poezii din tinereţe (Biblioteca Revistei Familia, Oradea – România, 2005). M. Popa scrie şi studiul introductiv, cu elemente preţioasă de istorie literară.
 O concluzie se impune din capul locului: Doinaş a fost de la început un poet matur, mizând nu doar pe talentul nativ, dar în egală măsură pe o cultură poetică surprinzător de bogată pentru vârsta sa. Să reproducem poezia Optsprezece ani, debutul absolut al poetului, când încă nu împlinise vârsta din titlu, publicată în Jurnalul literar, nr. 50/10 decembrie 1939: „Optsprezece ani mi-au bătut la poartă/Conducând o caravană de plăceri,/Poartă peste frunte cununi de visări/Stăpânind în frâuri a vieţii soartă.//I-am primit în casă ca să serbăm sosirea,/Fiecare basmu-i să mi-l povestească/Le-am suflat în plete lumină cerească/Iar ei în schimb mi-au dăruit iubirea…//Rătăcind pe coasta dealurilor, singur/Am ţinut pe inimi vraja zilei albe;/Ne-am făcut din doruri sunătoare salbe/ªi parfumul verii l-am sorbit din crânguri.//Strânşi în fericirea clipelor de-atunci/N-am simţit cenuşa beznei peste noi./Dispăruţi în noapte ca nişte strigoi/Îmi auzeam anii hăulind pe lunci…” Trebuie să recunoaştem că nu pare a fi o poezie scrisă de un adolescent de şaptesprezece ani. A mai publicat în anii următori în Curentul literar, Curierul literar, Dacia rediviva, Universul literar, Claviaturi, Viaţa, Kalende, Tribuna, Preocupări universitare, România nouă , iar din 1945 în Revista cercului literar. Încă de atunci se remarcă propensiunea poetului spre versul ermetic şi abstract, dezvăluind că el cunoştea profund marea poezie modernă şi contemporană, de la noi şi de la germani şi francezi.
 Între timp, Doinaş frecventează Cercul de la Sibiu în a cărui revistă publică, dar şi în ale cărui şedinţe ţine conferinţe, citeşte poezii proprii, participă activ la dezbateri. Volumul de faţă, fiind alcătuit în ordinea cronologică a apariţiei poeziilor în periodice, desenează cât se poate de limpede începuturile literare ale autorului, firul roşu al evoluţiei lui în primii şapte-opt ani, dacă de evoluţie e vorba, poetului lipsindu-i stângăciile proprii debutanţilor. Mai curând poate fi sesizat drumul de la poezia cu vagi influenţe din Mallarme sau Fundoianu, la baladele cultivate programatic de membrii Cercului literar de la Sibiu. Găsim aici şi o variantă a Mistreţului cu colţi de argint, dar şi o variantă a Trandafirului negru, precum şi alte balade. Culegerea aceasta ar fi putut fi intitulată Cele mai frumoase poezii, pentru că poezii mai profunde a mai scris Doinaş în ultimii 50 de ani, dar mai frumoase nu. Ilustrăm ideea cu următorul fragment: „Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim./Stând la început de anotimp fermecat/astăzi ne despărţim/cum s-au despărţit apele de uscat./Totul e atât de firesc în tăcerea noastră/Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie…/Alături umbra albastră/pentru adevăruri stă mărturie./Nu peste mult tu vei fi azurul de mări,/eu voi fi pământul cu toate păcatele/păsări mari te vor căuta prin zări/ducând în guşă miresme, bucatele…”
 Dacă prin absurd Doinaş n-ar fi publicat decât aceste poezii de până la 1947 şi el tot ar rămâne ca un notabil poet român. E concluzia ce se impune, iar iniţiativa lui Mircea Popa şi a revistei Familia reprezintă o importantă pagină de istorie literară despre un important scriitor.