* În Convorbiri literare, nr. 4(184)/aprilie 2011, sub semnul centenarului Cioran, Irina Mavrodin evocă două, ba chiar trei întâlniri cu Cioran la Paris. Pagini preţioase de istorie literară şi, totuşi, scrise cu căldură, cu emoţie: „Din întâlnirea noastră îmi amintesc de fapt mai mult o atmosferă prietenească. Mi-l amintesc pe Cioran râzând, cu un ton tineresc (avea totuşi peste 80 de ani; n.r.), nici o clipă arogant. Nu mi-l amintesc să fie o clipă plin de sine sau arborând o gravitate la care s-ar putea aştepta mulţi dintre cititorii săi, care sunt convinşi că vor găsi opera în om, vreau să spun ceea ce este pentru toată lumea aparent în operă”.
* Discobolul, nr.157-158-159 (162-163-164)/ian.-febr.-mart. 2011 propune o anchetă care răscoleşte puţin vanitatea autorilor români, anchetă pornită de la întrebarea: „Ce imagine aveţi despre spiritul critic, raportat la cărţile Dumneavoastră?” Cel mai concentrat răspuns, dar şi cel mai tranşant, dar fără a-şi atinge ţinta mai sus presupusă, ba dimpotrivă, îl dă cunoscutul critic şi eseist Ştefan Borbely: „Deprimantă. Dar supravieţuiesc, scriind despre cărţile confraţilor care nu dau doi bani pe cărţile mele”.
* În Familia, nr. 3 (544)/martie 2011, Gheorghe Grigurcu scrie în rubrica sa de apoftegme Asterisc despre vanitate. Printre altele, celebrul critic şi poet găseşte: „Imensa singurătate a autorilor anturaţi de imitatori. Ultimii sfârşesc prin a-i opaciza pe cei dintâi, a-i trece într-un con al dezinteresului, al plictiselii. În pofida a ceea ce s-ar spune, la o privire grăbită, acţiunea lor nu e măgulitoare, nici măcar inofensivă, ci un veritabil vampirism. Ei îşi ucid victima, care trebuie să-şi aştepte, resignată, reînvierea, în virtutea unei metafizici a valorilor”.
* Din România literară, nr.20/20 mai 2011 se detaşează poemul document Mama şi Securitatea de Ion Zubaşcu, poem de-o mare forţă narativă şi tulburător prin descrierea istoriei ca o oglindă strâmbă şi deformatoare a realităţii, poem care începe astfel: „din Arhivele CNSAS reiese că mama «a avut legături sexuale»/cu protopopul greco-catolic T., doctor în matematică şi teologie la Roma/racolat de Securitate ca «informator de valoare cu credibilitate în popor»/în timp ce tata era fugar în munţi şi mânca cir de ghindă şi jir de sub fagi./Dragă soră Ileana, să fi fost mama noastră ţiitoarea protopopului securist/să fi fost România noastră amanta legionarilor, a KGB-ului şi apoi a Securităţii/curviştina popoarelor migratoare din primul şi al doilea mileniu creştin/care-au trecut ca norii de vară peste Munţii Carpaţi?”
* Din Pro Saeculum, nr. 7-8 (67-68)/15 oct.-1 dec. 2010, reţinem eseul lui D. R. Popescu – Şase cai din Barbaria, o epistolă către Constantin Zărnescu, bun prilej pentru scriitor de a ne plimba prin marea literatură a lumii, dar şi prin mitologie, de unde toţi ne tragem ca de la Râm. Cităm din final: „Piesa domnului Shakespeare (Hamlet, n.r.) ne propune un spectacol politic – întreţinut prin declaraţii, învinuiri, mărturisiri sufocante, vorbe, vorbe!… Faptele sunt puţine. Dar esenţiale: mor toate personajele principale! Hamlet câştigă pariul – în duel, dar îşi pierde viaţa! Şase cai din Barbaria – pentru viaţa Prinţului Nordului! E mult, e puţin? Pentru că i-a tras pe roată, la Alba-Iulia, pe Horea, Cloşca şi Crişan, călăul Grancsa, din Sebeş, a primit din partea imperiului nebarbar de la Viena o sumă de bani cu care şi-ar fi putut cumpăra 9 (nouă) boi în târgul de la Cioara! Şase cai din Barbaria şi nouă boi de la Cioara, ce teribilă poveste…”
* În Spaţii culturale, nr.16/2011, citim panseuri despre iubire (mă rog, căsnicie) de Vasile Ghica: „Unele iubiri debutează cu diverse comparaţii din domeniul botanicii şi sfârşesc cu imprecaţii din arealul zoologiei” sau: „Sunt bărbaţi care se îndrăgostesc de soţiile prietenilor, pentru că la ale duşmanilor nu prea au cum să ajungă”. În sfârşit, ca o concluzie: „Dacă nu ar exista bărbatul, femeia ar îmblânzi probabil un alt animal”.
* Mozaicul, nr.4 (150)/2011, propune o instructivă anchetă: Cultul personalităţii în cultura română, la care răspund Victor Neumann, Andrei Marga, Gabriel Coşoveanu, Rodica-Magdalena Stovicek, Horia Dulvac. Punctul pe i îl pune eseistul Dulvac: „Într-un fel sau altul, manifestările psihice ale cultului personalităţii sunt clinic legate de paradigma puterii, contextualitate în care linguşirea, măgulirea, apetitul insaţiabil al omului de a fi adulat reprezintă reflexe ale unei propensiuni dictatoriale (sau dictatura este o biată clasare patologică, o proiecţie în actualitate a zeului nebun)”.
* Revista Cultura, nr. 20/26 mai 2011, găzduieşte ancheta Douămiismul par lui-meme, anchetă la care răspund, desigur, scriitori douămiişti. Să cităm din Stoian G. Bogdan: “Ceea ce scriu eu, deşi se prezintă sub formă de text literar, este de fapt un lung discurs social-politic-filosofic plus ceva inefabil momentan, care are ca scop emanciparea omenirii – evident, după capul meu. Militez pentru o societate (lume) bazată pe o înaltă conştiinţă şi conştienţă a oamenilor, fermitate, libertate şi echitate socială, o societate în care minimul garantat oricărui individ este: casă, masă şi libertate de mişcare. O lume reformată cu oameni conştienţi de tot, că fac parte din tot şi că în fiecare clipă fac totul…” Slavă Domnului, salutăm apariţia omului providenţial Stoian G. Bogdan care, în sfârşit, va rezolva toate problemele omenirii. De la Isus încoace întreaga lume îl tot aşteaptă. Ave, Stoian!
* Discobolul, nr.157-158-159 (162-163-164)/ian.-febr.-mart. 2011 propune o anchetă care răscoleşte puţin vanitatea autorilor români, anchetă pornită de la întrebarea: „Ce imagine aveţi despre spiritul critic, raportat la cărţile Dumneavoastră?” Cel mai concentrat răspuns, dar şi cel mai tranşant, dar fără a-şi atinge ţinta mai sus presupusă, ba dimpotrivă, îl dă cunoscutul critic şi eseist Ştefan Borbely: „Deprimantă. Dar supravieţuiesc, scriind despre cărţile confraţilor care nu dau doi bani pe cărţile mele”.
* În Familia, nr. 3 (544)/martie 2011, Gheorghe Grigurcu scrie în rubrica sa de apoftegme Asterisc despre vanitate. Printre altele, celebrul critic şi poet găseşte: „Imensa singurătate a autorilor anturaţi de imitatori. Ultimii sfârşesc prin a-i opaciza pe cei dintâi, a-i trece într-un con al dezinteresului, al plictiselii. În pofida a ceea ce s-ar spune, la o privire grăbită, acţiunea lor nu e măgulitoare, nici măcar inofensivă, ci un veritabil vampirism. Ei îşi ucid victima, care trebuie să-şi aştepte, resignată, reînvierea, în virtutea unei metafizici a valorilor”.
* Din România literară, nr.20/20 mai 2011 se detaşează poemul document Mama şi Securitatea de Ion Zubaşcu, poem de-o mare forţă narativă şi tulburător prin descrierea istoriei ca o oglindă strâmbă şi deformatoare a realităţii, poem care începe astfel: „din Arhivele CNSAS reiese că mama «a avut legături sexuale»/cu protopopul greco-catolic T., doctor în matematică şi teologie la Roma/racolat de Securitate ca «informator de valoare cu credibilitate în popor»/în timp ce tata era fugar în munţi şi mânca cir de ghindă şi jir de sub fagi./Dragă soră Ileana, să fi fost mama noastră ţiitoarea protopopului securist/să fi fost România noastră amanta legionarilor, a KGB-ului şi apoi a Securităţii/curviştina popoarelor migratoare din primul şi al doilea mileniu creştin/care-au trecut ca norii de vară peste Munţii Carpaţi?”
* Din Pro Saeculum, nr. 7-8 (67-68)/15 oct.-1 dec. 2010, reţinem eseul lui D. R. Popescu – Şase cai din Barbaria, o epistolă către Constantin Zărnescu, bun prilej pentru scriitor de a ne plimba prin marea literatură a lumii, dar şi prin mitologie, de unde toţi ne tragem ca de la Râm. Cităm din final: „Piesa domnului Shakespeare (Hamlet, n.r.) ne propune un spectacol politic – întreţinut prin declaraţii, învinuiri, mărturisiri sufocante, vorbe, vorbe!… Faptele sunt puţine. Dar esenţiale: mor toate personajele principale! Hamlet câştigă pariul – în duel, dar îşi pierde viaţa! Şase cai din Barbaria – pentru viaţa Prinţului Nordului! E mult, e puţin? Pentru că i-a tras pe roată, la Alba-Iulia, pe Horea, Cloşca şi Crişan, călăul Grancsa, din Sebeş, a primit din partea imperiului nebarbar de la Viena o sumă de bani cu care şi-ar fi putut cumpăra 9 (nouă) boi în târgul de la Cioara! Şase cai din Barbaria şi nouă boi de la Cioara, ce teribilă poveste…”
* În Spaţii culturale, nr.16/2011, citim panseuri despre iubire (mă rog, căsnicie) de Vasile Ghica: „Unele iubiri debutează cu diverse comparaţii din domeniul botanicii şi sfârşesc cu imprecaţii din arealul zoologiei” sau: „Sunt bărbaţi care se îndrăgostesc de soţiile prietenilor, pentru că la ale duşmanilor nu prea au cum să ajungă”. În sfârşit, ca o concluzie: „Dacă nu ar exista bărbatul, femeia ar îmblânzi probabil un alt animal”.
* Mozaicul, nr.4 (150)/2011, propune o instructivă anchetă: Cultul personalităţii în cultura română, la care răspund Victor Neumann, Andrei Marga, Gabriel Coşoveanu, Rodica-Magdalena Stovicek, Horia Dulvac. Punctul pe i îl pune eseistul Dulvac: „Într-un fel sau altul, manifestările psihice ale cultului personalităţii sunt clinic legate de paradigma puterii, contextualitate în care linguşirea, măgulirea, apetitul insaţiabil al omului de a fi adulat reprezintă reflexe ale unei propensiuni dictatoriale (sau dictatura este o biată clasare patologică, o proiecţie în actualitate a zeului nebun)”.
* Revista Cultura, nr. 20/26 mai 2011, găzduieşte ancheta Douămiismul par lui-meme, anchetă la care răspund, desigur, scriitori douămiişti. Să cităm din Stoian G. Bogdan: “Ceea ce scriu eu, deşi se prezintă sub formă de text literar, este de fapt un lung discurs social-politic-filosofic plus ceva inefabil momentan, care are ca scop emanciparea omenirii – evident, după capul meu. Militez pentru o societate (lume) bazată pe o înaltă conştiinţă şi conştienţă a oamenilor, fermitate, libertate şi echitate socială, o societate în care minimul garantat oricărui individ este: casă, masă şi libertate de mişcare. O lume reformată cu oameni conştienţi de tot, că fac parte din tot şi că în fiecare clipă fac totul…” Slavă Domnului, salutăm apariţia omului providenţial Stoian G. Bogdan care, în sfârşit, va rezolva toate problemele omenirii. De la Isus încoace întreaga lume îl tot aşteaptă. Ave, Stoian!