* Numărul 295/18-24 decembrie 2010 al săptămânalului Suplimentul de cultură este (con)centrat pe proiectul de lege al timbrului literar, titrând pe prima pagină: “Uniunile de creaţie au găsit soluţia pentru a încuraja consumul cultural: cărţile şi CD-urile să aibă timbru ca ţigările. Un Dostoievski, vă rog! Timbrat, fără filtru”. Cum Suplimentul… este editat de una dintre editurile importante din România, preocuparea redactorilor săi este firească. Să gustăm însă din umorul lui Radu Pavel Gheo, titularul rubricii Românii e deştepţi, articolul din numărul de faţă intitulându-se Mândru că sunt român, şi explicând de ce: “…mă pot mândri pur şi simplu cu faptul că sunt cetăţean român, o calitate pe care nu o pot clama cei care nu sunt cetăţeni ai României. Din punct de vedere axiologic n-o însemna mare lucru, dar în sfera logicii pure e un adevăr incontestabil: numai românii se pot mândri cu românitatea lor…”
* Dacia Literară, nr.7(94)/ian 2011 este structurată pe trei secţiuni: Ferestre luminate; Arca lui Noe; Bibliofil. La rubrica Textul regăsit din prima secţiune, e reprodus un interviu cu Liviu Rebreanu din 10 februarie 1924, din care cităm: “– Cât se citeşte de fapt, d-le Rebreanu? – Imensa majoritate a românilor nu mai citeşte absolut nimic, afară de vreun ziar oarecare, după ce a scăpat de pe băncile şcoalei. Şi şcoala n-are menirea decât de a pregăti pentru viaţă. Lectura adevărată ar urma de-abia după şcoală. Fără de lectura aceasta ulterioară, şcoala rămâne stearpă. În alte ţări, unde setea de cultură e organică, statul nu mai are nevoie să-şi caute cititorii. Literatura nu înseamnă numaidecât romane sau poezii, ci cartea bine scrisă în general
– Chestiunea financiară este din nou o problemă delicată!
– Volumele de versuri sau de teatru care apar sunt tipărite, cele mai multe, pe cheltuiala autorului, fiindcă asemenea cărţi nu prea găsesc cumpărători… Un scriitor tânăr sau mai puţin cunoscut nici nu se mai poate apropia de un editor. Lipsa de capital a ucis curajul editorului român, iar sfiala acestuia primejduieşte avântul scriitorului… Câştigul n-ar fi excesiv în sine, dar devine foarte onorabil când ne reamintim că nu e întovărăşit de nici un fel de risc, căci toate riscurile sunt ale editorului…” Mă mai uit o dată la dată: 10 februarie 1924! Nu vi se pare că Rebreanu vorbeşte de nişte realităţi culturale de la 2010?
* În Forum – V nr. 3/2010, revistă de cultură editată de Forumul Cultural al Râmnicului Vâlcea, găsim pagini pline de sensibilităţi ale locului şi încă majore. Aflăm, spre exemplu, definiţia succintă a drumului bisericii: „drumul făcut cu pomelnicu-n mână, alături de-o floare şi de-un colac”, ori mărturisirea păcatului ucigător de fiinţă: „păcatul pruncului ce nu l-ai născut, ci l-ai lăsat fără locul de veci, zburând în neant” (Adina Dumitrescu, „Conştienţa extinsă”). Dar, cum analogiile plac, Ilie Gorjan, autorul articolului „AB URBE CONDITA – de la TITUS LIVIUS la IOAN BARBU”, concede: „Dacă în urmă cu aproape 2000 de ani, Titus Livius a creat monumentala operă Ab urbe condita (de la fundarea Romei) care va rămâne pentru totdeauna una dintre valorile cele mai strălucitoare din tezaurul moştenirii culturale, pe care omenirea l-a primit de la romani, în anul 2010, Ioan Barbu reuşeşte o punere în valoare a aceluiaşi oraş (chiar dacă la o scară mai mică), dovedind o măiestrie literară cu nimic mai prejos decât a marelui scriitor roman”. Aşadar: „cu nimic mai prejos…” Ce-ar mai fi de spus? Aşteptăm comparaţii cu Homer, Socrate, ori – de ce nu? – cu Iisus Hristos. Şi, pe cale de consecinţă: LA MAI MARE!
* Convorbiri literare, nr. 12(180)/decembrie 2010, este o revistă consistentă, ca de obicei. Ba, poate cu un sumar chiar mai bogat decât de obicei. Dar e de consemnat, în primul rând, suplimentul de poezie, o mică plachetă, în fapt: Jurnal de subterană de Horia Bădescu. O poezie dusă la concentrarea maximă, creştină şi filosofică, în acelaşi timp, de inspiraţie expresionistă. Să ne acoperim spusele citând un poem: „Soarele nu l-am văzut niciodată/dar lumina moare în noi/în fiecare zi;/se spune că el ne arse/ochii cândva/dar ce-şi mai amintesc ei/e doar lucirea cărbunelui./Şi totuşi sunt nopţi/în care roua morţilor/aprinde ochiul lui Dumnezeu/sub pleoapele noastre”.
* În România Literară, nr.2/14 ianuarie 2011, reţin atenţia în primul rând eseul lui Radu Călin Cristea – Un mare disident: Dorin Tudoran, dar mai ale interviul Ioanei Revnic cu G. Pienescu, editorul lui Tudor Arghezi, care vorbeşte emoţionant de ultimii ani de viaţă ai autorului Cuvintelor potrivite, dar chiar de ultimele ore ale vieţii acestuia. Un text incendiar publică douămiistul Claudiu Komartin la tema lunii („scriitorii despre critici”), în care desfiinţează pe criticii literari ai generaţiei sale. Textul nu este asumat de redacţie, aceasta delimitându-se de afirmaţiile tânărului poet. Măcar ar trebui să i se recunoască lui Claudiu Komartin talentul de portretist. Iată: „Lefegii, trişori, carierişti. Numai dacă mă gândesc la Cristea-Enache, cel mai cunoscut critic al acestei generaţii, încrederea mea în critică se diminuează până la dispariţie. Aduc în discuţie fără nici o plăcere cazul acestui autor de cărţi de interviuri şi de volume în care îşi strânge la doi-trei ani miile de cronici fade şi şablonarde, pentru că e simptomatic pentru criza criticii actuale. Enache a fost de la început copilul de casă al unor diverşi dinozauri care îl puteau ajuta în carieră. După ce s-a folosit cât putea de influenţele şi recomandările lui Simion sau Buzura, a devenit criticul oficial al unei edituri cu care nu are, desigur, nici o legătură când e prin jurii, comitete şi comiţii… Criticul cu şase sinecuri şi trei ziare în care publică acelaşi articol nu a fost luat la întrebări niciodată în anii în care relua articolul publicat în România literară în Evenimentul Zilei şi Ziarul de duminică, după care le explica ţanţoş cunoscuţilor că el scrie o cronică în fiecare zi a săptămânii. Enache nu a descoperit pe nimeni niciodată, nu a scos nimic la suprafaţă, nu a reconsiderat nimic. El ia totul de-a gata, îl ambalează frumos şi-l bagă la sertar. Nu critică de întâmpinare, ci critică de îmbălsămare…”
* Dacia Literară, nr.7(94)/ian 2011 este structurată pe trei secţiuni: Ferestre luminate; Arca lui Noe; Bibliofil. La rubrica Textul regăsit din prima secţiune, e reprodus un interviu cu Liviu Rebreanu din 10 februarie 1924, din care cităm: “– Cât se citeşte de fapt, d-le Rebreanu? – Imensa majoritate a românilor nu mai citeşte absolut nimic, afară de vreun ziar oarecare, după ce a scăpat de pe băncile şcoalei. Şi şcoala n-are menirea decât de a pregăti pentru viaţă. Lectura adevărată ar urma de-abia după şcoală. Fără de lectura aceasta ulterioară, şcoala rămâne stearpă. În alte ţări, unde setea de cultură e organică, statul nu mai are nevoie să-şi caute cititorii. Literatura nu înseamnă numaidecât romane sau poezii, ci cartea bine scrisă în general
– Chestiunea financiară este din nou o problemă delicată!
– Volumele de versuri sau de teatru care apar sunt tipărite, cele mai multe, pe cheltuiala autorului, fiindcă asemenea cărţi nu prea găsesc cumpărători… Un scriitor tânăr sau mai puţin cunoscut nici nu se mai poate apropia de un editor. Lipsa de capital a ucis curajul editorului român, iar sfiala acestuia primejduieşte avântul scriitorului… Câştigul n-ar fi excesiv în sine, dar devine foarte onorabil când ne reamintim că nu e întovărăşit de nici un fel de risc, căci toate riscurile sunt ale editorului…” Mă mai uit o dată la dată: 10 februarie 1924! Nu vi se pare că Rebreanu vorbeşte de nişte realităţi culturale de la 2010?
* În Forum – V nr. 3/2010, revistă de cultură editată de Forumul Cultural al Râmnicului Vâlcea, găsim pagini pline de sensibilităţi ale locului şi încă majore. Aflăm, spre exemplu, definiţia succintă a drumului bisericii: „drumul făcut cu pomelnicu-n mână, alături de-o floare şi de-un colac”, ori mărturisirea păcatului ucigător de fiinţă: „păcatul pruncului ce nu l-ai născut, ci l-ai lăsat fără locul de veci, zburând în neant” (Adina Dumitrescu, „Conştienţa extinsă”). Dar, cum analogiile plac, Ilie Gorjan, autorul articolului „AB URBE CONDITA – de la TITUS LIVIUS la IOAN BARBU”, concede: „Dacă în urmă cu aproape 2000 de ani, Titus Livius a creat monumentala operă Ab urbe condita (de la fundarea Romei) care va rămâne pentru totdeauna una dintre valorile cele mai strălucitoare din tezaurul moştenirii culturale, pe care omenirea l-a primit de la romani, în anul 2010, Ioan Barbu reuşeşte o punere în valoare a aceluiaşi oraş (chiar dacă la o scară mai mică), dovedind o măiestrie literară cu nimic mai prejos decât a marelui scriitor roman”. Aşadar: „cu nimic mai prejos…” Ce-ar mai fi de spus? Aşteptăm comparaţii cu Homer, Socrate, ori – de ce nu? – cu Iisus Hristos. Şi, pe cale de consecinţă: LA MAI MARE!
* Convorbiri literare, nr. 12(180)/decembrie 2010, este o revistă consistentă, ca de obicei. Ba, poate cu un sumar chiar mai bogat decât de obicei. Dar e de consemnat, în primul rând, suplimentul de poezie, o mică plachetă, în fapt: Jurnal de subterană de Horia Bădescu. O poezie dusă la concentrarea maximă, creştină şi filosofică, în acelaşi timp, de inspiraţie expresionistă. Să ne acoperim spusele citând un poem: „Soarele nu l-am văzut niciodată/dar lumina moare în noi/în fiecare zi;/se spune că el ne arse/ochii cândva/dar ce-şi mai amintesc ei/e doar lucirea cărbunelui./Şi totuşi sunt nopţi/în care roua morţilor/aprinde ochiul lui Dumnezeu/sub pleoapele noastre”.
* În România Literară, nr.2/14 ianuarie 2011, reţin atenţia în primul rând eseul lui Radu Călin Cristea – Un mare disident: Dorin Tudoran, dar mai ale interviul Ioanei Revnic cu G. Pienescu, editorul lui Tudor Arghezi, care vorbeşte emoţionant de ultimii ani de viaţă ai autorului Cuvintelor potrivite, dar chiar de ultimele ore ale vieţii acestuia. Un text incendiar publică douămiistul Claudiu Komartin la tema lunii („scriitorii despre critici”), în care desfiinţează pe criticii literari ai generaţiei sale. Textul nu este asumat de redacţie, aceasta delimitându-se de afirmaţiile tânărului poet. Măcar ar trebui să i se recunoască lui Claudiu Komartin talentul de portretist. Iată: „Lefegii, trişori, carierişti. Numai dacă mă gândesc la Cristea-Enache, cel mai cunoscut critic al acestei generaţii, încrederea mea în critică se diminuează până la dispariţie. Aduc în discuţie fără nici o plăcere cazul acestui autor de cărţi de interviuri şi de volume în care îşi strânge la doi-trei ani miile de cronici fade şi şablonarde, pentru că e simptomatic pentru criza criticii actuale. Enache a fost de la început copilul de casă al unor diverşi dinozauri care îl puteau ajuta în carieră. După ce s-a folosit cât putea de influenţele şi recomandările lui Simion sau Buzura, a devenit criticul oficial al unei edituri cu care nu are, desigur, nici o legătură când e prin jurii, comitete şi comiţii… Criticul cu şase sinecuri şi trei ziare în care publică acelaşi articol nu a fost luat la întrebări niciodată în anii în care relua articolul publicat în România literară în Evenimentul Zilei şi Ziarul de duminică, după care le explica ţanţoş cunoscuţilor că el scrie o cronică în fiecare zi a săptămânii. Enache nu a descoperit pe nimeni niciodată, nu a scos nimic la suprafaţă, nu a reconsiderat nimic. El ia totul de-a gata, îl ambalează frumos şi-l bagă la sertar. Nu critică de întâmpinare, ci critică de îmbălsămare…”