Potopită de arşiţa de la amiază, am zărit, pe deasupra ochelarilor de soare sicilieni, zugrăveala în verde, alb şi roşu a vilei “Luna în Plopi”, de la capătul falezei. M-am avântat prin mulţimea de turişti în drum spre plajă, împiedicându-mă la un moment dat de picioarele lungi şi tuciurii ale unui artist care stătea camuflat împreună cu şevaletul şi instrumentele lui la umbră. De la un casetofon, Les Negresses Vertes îi invocau, din ce în ce mai tare, pe gardienii tăcerii, aşadar Georgia nu putea fi departe.
Am găsit-o la una dintre mesele din faţa vilei, sub o umbrelă, cu ochelarii de soare pe nas, concentrată asupra unei porţii uriaşe de ardei umpluţi plutind în sos auriu, acoperiţi cu o plăpumioară albă de iaurt. M-am aşezat pe scaun lângă ea, mi-am aprins un “Gauloises Caporal” şi-am continuat să ascult muzica, ţintind cu privirea largul mării. Georgia şi-a fluturat mânuţa plină de inele de argint către o chelneriţă, să mai aducă o porţie de ardei.
“Luna în Plopi” se ridica pe un dâmb de pământ calcaros, străjuită de un pin şi de doi plopi. Faleza, cu restaurantele, terasele şi toate tarabele cu suveniruri, se întindea până la pin. De la plopi încolo nu mai era nimic, practic acolo se încheia staţiunea. Vila era o construcţie echilibrată şi cochetă, nici prea mare, nici pretenţioasă. La etaj avea câteva camere mai mici şi una foarte spaţioasă în faţa căreia se deschidea o terasă imensă, cu balustradă joasă din lemn vopsit în alb, avântată spre mare între arborii care flancau clădirea. M-am instalat împreună cu Georgia în camera cea mare.
A doua zi am fost nesperat de matinale, însă obiceiul acesta bun nu s-a lipit de noi, din contră, n-a fost decât rotiţa prin care lucrurile s-au dat mai bine peste cap, restul săptămânii derulându-se mai cu seamă în ritm nocturn.
După ce am făcut jogging pe faleză, gimnastică pe plajă şi o scurtă baie în mare, zăceam terminate pe şezlonguri în faţa vilei, savurând prima cafea. De la restaurantul cel mai apropiat de “Luna în Plopi” se propaga în surdină vocea eternului Julio Iglesias. Soarele începea să ne ardă deja pe braţe şi pe ceafă, cu totul fiind strălucitoare şi alunecoase ca două şopârle. Urmăream prin ochelarii sicilieni două frunze uscate de plop, care zburătăceau încolo şi-ncoace în plină zi, în miez de vară, şi mi s-a părut că în plutirea lor era ceva din “chestia cu neantul”. Georgia mi-a confirmat senzaţia, dar nu s-a abţinut să nu compare frunzele astea cu nişte foietaje crocante între care s-ar lăfăi apetisant crema gălbuie şi răcoroasă a unui cremşnit. Eu am deschis agenda nou-nouţă cu coperţi negre şi-am scris pe prima filă : “Cremşnit”: Un singur cuvânt, prima pată de cerneală pe buricul indexului de la mâna dreaptă. Georgia a preluat apoi stiloul şi a-nceput să deseneze vrejuri, frunze, frunzişoare.
Nu ştiu cât am rămas aşa, în tăcere, până când un ospătar de la restaurantul vecin, probabil cel care vroia să se trezească ascultându-l pe langurosul Iglesias, ne-a observat cum stăm să ne lichefiem sub soarele din ce în ce mai îndârjit. A venit la noi cu două bucăţi de pepene, două triunghiuri de gheaţă rozalie pe o farfurie de porţelan pe care ne-a întins-o peste un gard imaginar, cu gesturile unui majordom la o casă cu vechi tradiţii. “Sunteţi surori ?”, ne-a întrebat el.
După-amiaza ne-am petrecut-o pe terasa de la etaj. Ne-am aşezat la un capăt al unei mese lungi de lemn, făcută dintr-o uşă. Puteam vedea totul de pe terasă, privind abrupt în vânzoleala de pe faleză care se termina brusc în dreptul celor doi plopi. Creşteau la orele înserării zarva şi zumzăitul aşa zis muzical : ritmuri multe şi-amestecate, venind de pe plajă şi plimbate cu şuvoiul de oameni care treceau pe faleză. Prindeam din fiecare câte puţin : disco-pop-country-manele, amalgam care crea o stare de dizarmonie şi disconfort, chiar dacă “Luna în Plopi” era, cel puţin pe jumătate, învăluită într-o peliculă protectoare.
Ne-am luat scaunele şi ne-am aşezat lângă balustradă, cu coatele pe marginea ei, privind în jos, de la pin la plopi, şi de la plopi la pin. O melodie oarbă tot s-ar fi putut înlănţui naturalmente. Totul era aproximativ “într-un fel”, iar noi vroiam să surprindem acest fel specific, să intrăm în atmosfera locului. Sub linia mării ni se înfăţişa un desen aglomerat şi grăbit ale cărui pete superficiale de culoare se aflau în măruntă mişcare şi continuă diluare. La oamenii de pe faleză am observat mai întâi aspectele generale şi felul în care se deplasau ca într-o masă compactă. Apoi am început să căutăm detaliile, amănuntele hazardate care, izolate, ne puteau aminti de vedete de televiziune, de muzică uşoară, de actori sau de personaje din pictură. Jocul acesta, de parcă ne aflam într-o lojă de unde priveam pe scenă, a luat o formă de amuzament interior, de irezistibil râs intern care glisa subteran de la mine la Georgia, şi de la ea la mine, stare care ne-a electrizat şi ne-a binedispus. Când am ajuns la mutrele lui Baba şi boii lui Grigorescu, ne-am plictisit. Lucrurile începeau să intre în normal.
Ne-am dus să cinăm la un restaurant de modă veche, de stil uşor aseptic comunist, cu grădină şi verdeaţă multă, bucătărie bună şi orchestră paşnică ce cânta bucăţi tradiţionale ruseşti.
Eram la clătite cu dulceaţă, deşi castraveciorii muraţi, răciţi cu gheaţă, încă nu-i terminasem. Observam cu încântare că cei de-aici nu împăturesc clătitele în patru, ca pe batiste, mod de prezentare care nu mi-a plăcut niciodată, ci le rulează ca pe covoare, aşa cum face mama acasă, când de masa noastră s-a apropiat timidă, dar hotărâtă, palidă şi entuziastă, Iulia. Aproape să-mi stea clătita-n gât, am luat o rondea de castravete şi, până să mă înec de-abinelea, am scăpat de păhărelul de votcă dintr-o înghiţitură. Georgia a devenit mimetică, dar efectul manevrei a fost puţin diferit la ea: a căpătat figura de “ancient gallery” – cu umbre lungi, exacte, peste tenul ca fildeşul, şi priviri primejdios de grele pe sub sprâncene. Faţa asta o performam şi eu adesea, de aici frecventa întrebare dacă nu cumva suntem surori, care deja nu mai reuşea să ne surprindă şi la care cel mai simplu era să răspundem afirmativ.
Iulia venise cu un cartuş de “Gauloises Caporal”, rezerva mea aproape se terminase, iar ţigările astea de fabricaţie originală nu se mai găseau de vreo zece ani în România. Ea îmi făcea rost de tot felul de mărfuri originale, de la tatăl ei, care era mare mahăr în port, şi le lua “de pe vapor”, fără taxe.
A deschis agenda, ne-a privit suspicios prin ochii micşoraţi care-au înregistrat fulgerător clătitele, castraveciorii şi votca de pe masă, şi-a zis, cu buzele întinse într-un zvâcnet ironic de scârbă : “Cremşnit şi piramide de gheaţă roz ?!”.
 
 ***
 Ne-am trezit toate trei pe la prânz într-o atmosferă marină nordică. Plouase noaptea şi a doua zi puteam contempla pe geam un tablou pictat de luminiştii scandinavi. Cenuşiu umed, gri perlat, albastru aburos, verzui metalic şi violet catifelat. Rama albă a uşii de sticlă, care se deschidea spre terasă, încadra o imagine împărţită pe orizontală : terasa şi balustrada în partea de jos, marea la mijloc, şi cerul deasupra. Marginile tabloului tăiau puţin, în laterale, din pin şi din plopi.
Cât timp am răsfoit presa locală de alaltăieri, “Adevărul” şi “Cugetul Liber”, Georgia şi Iulia se îndemnau una pe cealaltă să iasă la cumpărături. S-au hotărât să facă rost de cele necesare preparării unui cocktail cu votca pe care Iulia a scos-o la iveală din bagaj, “Finlandia”, de la mama ei. Dar nu s-au putut înţelege asupra ingredientelor, fiecare avea altă idee despre combinaţiile dintre băuturi şi fructe, s-au tot contrazis şi-au tot simplificat formulele, până au ajuns la cel mai comod numitor comun : Bloody Mary. Eu nu m-am amestecat, mă-ncredeam orbeşte în gusturile Georgiei. Am rămas să fac cafeaua.
Cînd s-au întors, Georgia avea pe nas o pereche de ochelari de soare cu sticle albastre, “ochelari de ploaie” le-a zis ea, pe care i-a găsit în faţa vilei, pe pământ, la rădăcina plopilor. Iulia a comentat că “pinul n-a făcut nimic”.
Pe terasă era destul de răcoare, dar deja ne încălziserăm. Plopii erau nefiresc de liniştiţi, aproape încremeniţi. O cioară a apărut să-i derajeze în frunzişul lor care a-nceput să freamăte în mai multe locuri. Nu erau nici pescăruşi, nici vrăbii, nici lilieci. “Ce-ţi veni cu liliecii ?” a făcut Iulia exasperată, cu jugulara palpitându-i pe gâtul lung şi vânjos ca un furnal de uzină. Am râs până am răguşit discutând despre plopi. Lemnul de plop e bun, e maleabil şi rezistent la intemperii. Dacă nuielele nu s-ar ondula în timp ai putea să-ţi faci gard de plop.