Regula lui â este o regulă pentru scriere care ne spune că semnul grafic î se pune la marginea cuvintelor, pe când în interior se pune numai â. Singura „încurcătură”, ca să zicem aşa, survine la cuvintele compuse, unde se scrie cu î interior:  reîmpărţit, neîntors etc. Oricine se apleacă puţin asupra cuvintelor – pentru că, repetăm nu poţi să scrii fără să ai dacă nu sentimentul, cel puţin noţiunea cuvântului – îşi dă seama care dintre ele sunt compuse. Regula lui â nu este etimologică, adică nu restituie grafic litera a din cuvântul latinesc ce se află sub cuvântul românesc respectiv. Nu este, câtuşi de puţin, fonetică, pentru că noi nu deosebim în vorbire î de â. Este pur şi simplu o regulă a eleganţei, dacă vreţi, care echilibrează cele două semne pe o pagină de hârtie, într-o carte ori ziar. Nu trebuie să ştii poloneză sau cehă pentru ca să-ţi dai seama, parcurgând cu privirea o tipăritură în aceste limbi, că semnele diacritice speciale le definesc imediat. Sunetul î este foarte frecvent în limba română,  provenind din mai multe surse. Grafiindu-l monoton: î peste tot, impresia estetică este aceea de limbă ascuţită, guturală, „căciulită” (noi îi zicem „căciuliţă” accentului  pe a pentru ă).
Desigur, argumentul acesta estetic, ţinând de haină, nu satisface, aşa cum nu vom impune scrierea caligrafică pentru motivul, pur şi simplu, că este frumoasă. Omul de rând vrea să scrie din necesitate, nu pentru a înflori literele. Ei bine, dacă nu este suficientă estetica, poate ne va convinge statistica.