În fiecare primăvară, o dată cu apariţia ghioceilor, are loc Gala Uniter, o sărbătoare a teatrului, aşteptată cu mult interes de publicul care iubeşte teatrul, dar şi de cei care-l fac: actori, regizori şi scenografi.
În faţa unei săli arhipline – ca de Oscar – îşi face apariţia preşedintele Ion Caramitru, în ţinuta lui tradiţională, sobră şi elegantă, care, după ce adresează un bun venit oaspeţilor, în aplauzele sălii, dă semnalul pentru baterea gongului.
Fiecărui premiant i se va înmâna o diplomă şi placheta galei, concepută de colegul şi prietenul meu, regretatul pictor Ion Bitzan; pe măsură ce se derulează premiile acordate pe secţii şi Caramitru face oficiul de gazdă, strecurând glume de bun gust. Furat de aceste imagini, gândul îmi zboară la acel început de ianuarie 1990, la vreo două săptămâni după Revoluţie, când am fost convocaţi la Bucureşti toţi preşedinţii de filiale ATM (Asociaţia oamenilor de teatru şi muzică) pentru a o transforma din asociaţie în uniune. Adunarea a avut loc în sala Teatrului C.I. Nottara de pe Magheru.
Sala era arhiplină cu oameni de teatru, actori, regizori, scenografi, cronicari, dramaturgi şi mulţi alţii veniţi din toată ţara. La o masă de prezidiu era prezent un necunoscut. Toţi se întrebau cine e. În clipa următoare îşi face apariţia Mircea Dinescu, care, de la intrare, îl detronează pe individ. Cei doi, de fapt, ne convocaseră în numele unei societăţi civile.
Cei din sală au refuzat prezenţa lor şi într-un cor i-am dat afară din sală. Au plecat cu coada între picioare Mircea Dinescu şi aghiotantul lui, Stelian Tănase.
Rămaşi între noi, am ales un prezidiu: Ernest Masek, Emil Hossu şi Mircea Diaconu, reprezentantul sindicatelor libere. Nimic pregătit, nici un plan, nicio perspectivă, vorbeam câte doi-trei deodată. Se crease un haos. Bădia Maftei se prevala că a fost în balconul devenit celebru şi cerea să fie ascultat. Dorel Vişan îi asigura protecţia ca să poată vorbi, turcul Hamdi Cerchez ţinea să vorbească el mai întâi. A început hărmălaia.