Liviu Ciulei

În vara acestui an – 2009 – Liviu a împlinit frumoasa vârstă de 85 de ani, o vârstă onorabilă, trăită în plină activitate, în ţară şi în străinătate. Privesc în istoria regiei româneşti şi pot afirma că el, Liviu, a devenit patriarhul regizorilor români, aşa cum a fost cândva marele Paul Gusty, sărbătorit la aceeaşi vârstă de 85 de ani.
Am imaginea acestui eveniment şi o păstrez cu nostalgie; revăd marea scenă a vechiului Teatru Naţional, când în jurul maestrului erau prezente toate gloriile artistice pe care le-a format; îl înconjurau acum cu toată dragostea şi recunoştinţa lor. Toate ziarele de-a doua zi s-au întrecut în a-i aduce omagii. Mai marii culturii i-au aşezat la rever cea mai mare decoraţie.
Despre contemporanul nostru, care a dus gloria ţării sale până dincolo de Atlantic, au apărut două-trei consemnări minore, în colţuri de gazete, în timp ce pe primele pagini se lăfăiau „pipiţele” despuiate cu meritele lor de amante ale unor îmbuibaţi prin furtişaguri.
Doamne! Ce vremuri ne-a fost dat să trăim! Sunt convins că nici cei care au ajuns în fruntea Ministerului Culturii, cocoţaţi acolo de partidele lor la împărţirea ciolanului, nu prea au habar de ce reprezintă Liviu Ciulei, actor, regizor, scenograf, director de teatre în România şi America şi membru corespondent al Academiei Române. Până să ajungă la acest statut suprem şi ce-a însemnat e o cale lungă anevoioasă, parcursă de el, cu suişuri şi coborâşuri, cu multe jigniri de la diverşi activişti mărunţi care vedeau în el duşmanul de clasă. Le-a îndurat pe toate cu demnitate, lovitură după lovitură.
Îmi face o deosebită plăcere să evoc câteva întâmplări care ne-au legat prietenia.
Era imediat după război când am devenit colegi la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, dar la clase diferite, eu la maestrul Ion Manolescu, el, împreună cu Carmen Stănescu şi Septimiu Sever, la Marioara Voiculescu. Liviu avea un statut special, deoarece urma şi arhitectura. Era pasionat de arhitectură, dar nu pentru a construi palate şi catedrale cum dorea tatăl său. I-a urmat totuşi îndemnul, dar palatele şi catedralele lui aduceau poezia spaţiului teatral.
S-a impus repede printre noi, venea cu o ascendenţă celebră. Cu toate acestea nu făcea caz de acest lucru, era un tânăr obişnuit, tăcut şi grav, nu se amesteca în şuetele noastre, nu ne însoţea la ceaiuri. Era tot timpul în criză de timp. Îi seconda pe profesorii lui de la Arhitectură, Duiliu Marcu şi G. M. Cantacuzino, faţă de care avea o afecţiune specială. Îi plăcea să lucreze la clasă anumite scene pe care le şi regiza, încă de pe atunci era atras de regie. De aceea participa uneori la clasa lui Victor Ion Popa, de la care se străduia să fure din tainele regiei. Această nouă pasiune l-a condus şi spre grupul de împătimiţi în ale regiei care frecventa seminarul marelui regizor inovator – Ion Sava. Printre cursanţi se mai aflau Dan Nasta, Jeni Acterian, Crin Teodorescu, George Rafael, George Teodorescu ş.a.