Fundaţia Principesa Margareta şi-a propus printre alte acţiuni, închinate binelui public, să fie alături de breasla noastră, a actorilor, din respect, din stimă şi preţuire pentru teatrul românesc şi mai mult ca sigur, şi nu în ultimul rând, pentru faptul că alesul inimii sale, Principele Radu Duda, este de profesie actor.
În acest context a ajuns, cred, şi la înfiinţarea unui premiu special pentru cea mai bună piesă a anului în urma unui concurs destinat debutanţilor. Un juriu selecţionează şi propune premiantul căruia i se decernează trofeul în cadrul Galei UNITER.
Un gest într-adevăr regal! Dar care rămâne doar formal din moment ce, în atâţia ani de când a fost înfiinţat, n-a lansat nicio piesă mai de Doamne-ajută şi niciun autor de remarcat.
Să fi secat oare izvorul dramaturgiei româneşti, care altădată era mândria Uniunii Scriitorilor şi oferea materie primă din care regizorii realizau spectacole memorabile, îndrăgite şi apreciate de spectatori?
Cine nu-şi aminteşte (şi se întreabă de ce nu mai sunt jucaţi şi nu se mai reiau) unele piese ale dramaturgilor: Horia Lovinescu (Şi eu am fost în Arcadia), Petru Rareş, Paul Everac (Viaţa ca un vagon, Camera de alături şi Cartea lui Ioniţă), Aurel Baranga, (Fii cuminte Cristofor, Siciliana), Valeriu Anania (Meşterul Manole, Mioriţa), Marin Sorescu (Matca), Ecaterina Oproiu (Nu sunt turnul Eiffel), D.R. Popescu (Balconul), Lucia Demetrius (Arborele genealogic), Alex. Mirodan (Ziariştii) şi alţi câţiva autori la fel de preţuiţi care s-au afirmat cu sprijinul Uniunii Scriitorilor şi în special al preşedintelui de atunci, Zaharia Stancu, care se simţea răspunzător de soarta dramaturgiei noastre, atât ca director general al Teatrului Naţional cât şi ca preşedinte al scriitorilor… Cunosc bine perioada, am fost martor la acţiunile lui Stancu. Acesta le acorda dramaturgilor sume de bani – ca avans, îi trimitea la casele de odihnă de la Sinaia şi Mogoşoaia, să poată lucra în linişte.
Astăzi ocupă acelaşi fotoliu la Uniune criticul şi istoricul literar N. Manolescu, dar nu-l preocupă în niciun fel soarta teatrului românesc, nu-l preocupă, de altfel, nici soarta uniunii, care, sub conducerea lui Stancu, devenise o forţă ce nu de puţine ori punea în dificultate pe conducătorii comunişti. Sub actuala conducere uniunea a devenit un fel de sindicat, chiar mai puţin.