Vladislav HODASEVICI (1886-1939)
S-a născut la Moscova, tatăl său fiind descendent dintr-o familie de nobili polonezi. În 1904, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din oraşul natal, în anul următor transferându-se la Filologie, însă nu termină studiile. Din acea perioadă frecventează cercul literar, în care citeau, susţineau comunicări V. Briusov, A. Belâi, K. Balmont, V. Ivanov. Debutează sub auspiciile simbolismului cu volumul „Juneţe” (1908). Din 1910, se manifestă şi în calitate de critic literar, printre altele salutând, moderat, primele cărţi ale akmeiştilor în devenire A. Ahmatova şi O. Mandelştam. Din 1922, părăseşte Rusia, stabilindu-se la Berlin. Precum mărturiseşte însuşi Hodasevici în memorii, detaşându-se împreună cu Marina Ţvetaeva de simbolism, „n-am mai aderat la nimic altceva, rămânând pe veci singuratici, «sălbatici». Clasificatorii literari şi alcătuitorii de antologii nu ştiu unde să ne lipească şi pe noi”.
Printre cărţile sale de referinţă se numără: „Calea bobului” (1920), „Lira grea” (1922), „Noaptea europeană” (1927), „Necropola” (1939).
În principiu, chiar dacă s-a arătat mai mult sau mai puţin ostil futurismului, Hodasevici a resimţit influenţa (sau… complicitatea) avangardei. Unele poeme ale sale se înrudesc cu prozodia lui N. Zaboloţki. Concomitent, Hodasevici poate fi definit şi drept figură interstiţială sau, poate, de trecere (de… legătură?) la efervescenţa avangardistă, de care scrisul său – precum demonstrează mostrele inserate aici – nu a fost nicidecum străin.
(Traducere şi note – Leo Butnaru)
Printre cărţile sale de referinţă se numără: „Calea bobului” (1920), „Lira grea” (1922), „Noaptea europeană” (1927), „Necropola” (1939).
În principiu, chiar dacă s-a arătat mai mult sau mai puţin ostil futurismului, Hodasevici a resimţit influenţa (sau… complicitatea) avangardei. Unele poeme ale sale se înrudesc cu prozodia lui N. Zaboloţki. Concomitent, Hodasevici poate fi definit şi drept figură interstiţială sau, poate, de trecere (de… legătură?) la efervescenţa avangardistă, de care scrisul său – precum demonstrează mostrele inserate aici – nu a fost nicidecum străin.
(Traducere şi note – Leo Butnaru)
IARNĂ
Ca penele de struţ pe-un negru catafalc
Se clatină fumul din coşuri de fabrică.
Din bezne, din crepusculul pre-zorilor, parcă,
Spre alt întuneric trec corbi, ţipând, ca-n atac.
Scârţâie convoiul, respirând aburul geros,
Şi, cu o scăriţă pliantă în spate, lampagiul –
Demon agil – aleargă pe trotuare dement…
O, plictis, câine de pripas, urlând la lună,
spăimos!
Tu – vânt al timpului, ce-mi şuieri în urechi,
strident!
(1913)