Serafim

Serafim pleacă la drum
El aleargă un stol de scobitori – i-a intrat soarele-ntre dinţi
Serafim nu e înalt nu e om el doar gândeşte
un copac s-ar înfige în umbra lui să dea rod
să aprindă luna
Serafim e nebun

Pe maica lui a ştiut-o
aducea apă în sat avea un anotimp lângă masa cu cinci picioare
Numai iubirea stă în lampa focului dinspre agapă – stai!

Serafim nu mănâncă rodii el are un câine însoţitor de soartă
De-ar şti Dumnezeul din câini câte fiinţe cu degete lungi
 stau pitite în mâini
 
Dumneata spui că eşti surd olog de vedere ca în primul poem
Serafim nu se află
el îngrijeşte lumii şi-i spală picioarele nu cumva din timpul ce vine
 să-i cadă uitarea