Ghinion

ea iubita mea pe care dumneavoastră doar o bănuiţi că există a cumpărat ieri două muşcate
probabil le-a pus blând undeva în fereastra dintre viaţa ei şi viaţa mea
ne desparte o apă uneori soarele măsoară nopţii o distanţă prin care doar paserea ştie drumul spre casă
dar care casă unde este iepurele ce vine dimineaţa şi rupe din iarbă prefăcând ziua în soartă?

nimeni nu ştie

merg uneori prin străini
câinii latră belşugul timpului am văzut oameni care se închină când pleacă de acasă
dar care casă unde este umbra mărului ce piatră se rostogoleşte mereu înspre cine?

nimeni nu ştie

ea femeia pe care o iubesc umblă între crivăţul uitării şi pasul cel mic al unui strigar
rumeneşte uneori din priviri bărbaţi înalţi după care merge spre casă
dar care casă în ce poartă a semnelor se ascunde aşchia nevinovatei cum e numită maica ei plecată cu lacrimă pe obrazul cărui priveghi?

nimeni nu ştie

când eram copil număram nuci pe cele mari le socoteam ca pe vii iar pe cele mai mici ca pe nişte cruci din cimitirul zilei trecute prin care treceau îngeri cu aripi întregi erau un fel de oameni în alb doar că mersul le era cum iarna fumul din coşul casei

dar care casă ce lemn să fie acela din care se face fluierul prin gura căruia pleacă în lume nuntaşii?

nimeni nu ştie

apoi am ajuns la Sfântul Mormânt
ochii mei erau nişte bătrâni un el şi o ea prinşi de mână păşind încet pe marginea zilei nedorind altceva decât o îmbrăţişare căzând înspre ursitoarele abia urmând celor doi
căutau din priviri un petec de pământ cu iarbă mare şi deasă cu un liliac înflorind lângă o fântână din a cărei ciutură rece apa numelui să le ajungă acasă
dar care casă prin ce livadă şchiopătând copilăria alerga când cu soţ când fără clopotelor mari şi grele precum e pâinea cerului din care dospeşte destinul

Da… când aerul doare
paserea se înalţă şi pleacă

Acasă
la nimeni