Cântec aspru de dragoste

Un lustragiu grăbea s-ajungă-n piaţa mare
Venea se auzea din plânsul lumii
I se tocea sub ochi lumina ce-adusă de spinare
Se rezema din când în când de cornul lunii

Ploua
Era o ploaie despre care nimeni nu băga de seamă
Dar el ştia că după apă şi noroi
Va duce-acasă-n timpul vieţii sale dinspre mamă
Puţină pâine ceva mărunt ori lucruri noi

Venise de departe la oraş maşini de lux femei uşoare
Pe lângă perii cremă şi cârpe de manta
Avea în punga lui de plastic doar caiete vreo două trei dosare
Şi umbra unui sfânt pe care-l căuta

Dar lumea nu îl ia în seamă pantofii ei ai lumii-s lăcuiţi
Degeaba strigă încălţatului de strigăt şi lui şi lor Veniţi!
Numai o doamnă îmbrăcată-n negru piciorul şi-l aşază
pe scăunelul rupt şi el din trupul unui lemn de Bobotează

Sub voalul mătăsos ochii femeii-aprind pe rând scântei
Dar lustragiul cu viaţa lui dă un ocol pantofului cel stâng
În mintea lui de călător prin lumea lumilor holtei
Nu mai e loc de alte depărtări ale distanţelor ce plâng

Şi-şi vede mai departe de treaba lui de lustragiu
Nu îndrăzneşte să-şi ridice privirea spre-naltul său
Se prăbuşeşte însă dintr-o dată din el în omul viu
Pantofii pe care-i lustruia erau ai lui Iisus cu chipul tău

Un lustragiu grăbea s-ajungă-n piaţa mare
Venea se auzea din plânsul lumii
I se tocea sub ochi lumina ce-adusă de spinare
Se rezema din când în când de crucea Lumii