„Te regăsesc, amic iubit…”
 
Teodor Dună: Care este prima amintire legată de muzică?

Şerban Foarţă: „Fluturaş, nu mai ai aripioare…”, arie auzită la radio pe la vreo doi-trei ani (când, evident, n-aveam habar de Mozart).

T.D.: Aveţi, în casa de la Timişoara, un pian pe care mâinile dumneavoastră îl vizitează din când în când. Cum s-a produs apropierea dumneavoastră de muzica „clasică”? Cine a contribuit la această „apropiere”?

Ş.F.: Trebuie să vă corectez: pianul e o pianină (sovietică), Nocturno, – la care vom fi pianotat, acum un an şi jumătate, în tandem, într-un „la patru mâini” pasabil, bănui, de vreme ce auditoriul (format, ce-i drept, din prieteni) ne-a dat, vreo cinci minute, ascultare. (Alt poet cu care am cântat, prin ‘70, a quatre mains, pe un Petroff, a fost Nichita, propunându-mi „un transfer de sentimente, cu gândul la Bacovia”!) Cât despre arta pianului, să zicem, am început-o de la şase ani şi jumătate (clămpănind pe claviatura unui Blüthner – ca elev, preţ de mai bine de doi luştri, al maestrului August Schäffer, originar din Cernăuţii lui Celan), la iniţiativa bunicii dinspre mamă (pianistă diletantă, pe un Bösendorfer cvasi-centenar, cu placă de lemn şi coadă lungă-lungă) şi, bineînţeles, a mamei.
Spun „bineînţeles”, deoarece-i fusese discipolă, vreo patru ani, la canto, celebrului cuplu Valentina Creţoiu–Şerban Tassian. Ar fi ajuns o soprană dramatică de mare clasă, dacă nu se puneau de-a doua războiul şi, pesemne, propria-i fire… În paranteză fie spus: ambiţia este, mai cu seamă, ceea ce şi mamei, şi mie, ne-a lipsit. Spre mâhnirea mult mai ambiţioasei mele bunici, care, descoperind că încropisem, ca macedonskian ce mă aflam, un rondel pe tema reconcilierii cu clavirul: „Te regăsesc, amic iubit…” – a scris cu degetul, în praful de pe capacul negru al acestuia, la care ar fi trebuit să exersez, iar nu să-i închin ode: Inamicul nr. 1!