Flori Stănescu: 1. Dragă Domnule Goma, nu voi face abeceul gomismului & antigomismului, ar fi inutil şi nefiresc. Ne cunoaştem de ceva timp, ne recunoaştem, ne simpatizăm şi ne suportăm reciproc bunătăţile, repezelile şi neînţelegerile. Cum Dvs. nu mai acordaţi interviuri – iar internetic nici nu putem face unul! – vreau să avem o discuţie neconformistă. Am scris câte ceva despre ce înseamnă pentru mine Paul Goma şi despre ce cred eu că ar trebui să însemne pentru noi, românii. M-aţi avertizat „întrebări scurte, dacă mă iubeşti!”. Cum, într-adevăr, vă iubesc, trebuie să vă şi tachinez un strop, nu pentru că vreau să fiu imparţială – că aşa ar da bine. Afirmarea ostentativă a imparţialităţii ascunde – cred eu –, de cele mai multe ori, lipsa de apetenţă pentru principii bine subliniate şi a unei cauze. Or, nu vreau să folosesc prea multe locuri comune în legătură cu halul în care bâjbâie naţiunea noastră în postcomunism… Dar cine trebuie să ştie a aflat că eu sunt gomistă. Mi s-a şi lipit eticheta. Anul acesta, mai exact pe 20 noiembrie, se împlinesc 30 de ani de când familia Goma trăieşte în azil politic. Prevăd reacţia Domniei Voastre (şi ce dacă? ar spune Paul Goma), aşa că pun prima întrebare:
Cum de au ajuns Paul, Ana-Maria şi Filip Goma refugiaţi politici în noiembrie 1977? (pentru bibliografie, îi trimit pe cititori la oricare dintre ediţiile Culorii curcubeului, eu mă refer mai ales la înţelesul statutului de refugiat politic.)

Paul Goma: Încep prin a corija termenul „interviu”: eu nu „acord interviuri” (fiindcă ştiu cine sunt, îmi cunosc lungul nasului), ci angajez dialoguri; apoi termenul „postcomunism” – nu mai fals, nici mai intelectual decât „postmodernism” –… poate afirma cineva cu mâna pe inimă că, din 22 decembrie 1989, noi, Românii am păşit în altă eră – necomunistă? Cu cine, în frunte, vorba cântecului? Cu tovarăşul Iliescu (de două ori, a doua prin efortul intelectualităţii române, cea… anticomunistă, care a chemat patria la re-alegerea dânsului?: Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Blandiana, Adameşteanu, Manolescu…). Apoi cu tovaraşul Constantinescu, cel secondat şi la toaletă de „domnul Măgureanu” (aşa i se adresa Liiceanu). Apoi cu tovarăşul nostru drag şi iubit Băsescu…?