Despre dialogul interior
– interviu cu Mihai Şora despre prima sa carte –
Leonid Dragomir: Domnule Mihai Şora, aş dori să discutăm despre prima dumneavoastră carte Du dialogue intérieur. Cuvântul după o jumătate de secol scris pentru traducerea românească din 1995 începe astfel: „Douăzeci şi opt de ani aveam (în urmă cu zeci de ani) când am scris această carte năbădăioasă. Am scris-o, aşa zicând, pe nerăsuflate: în fierbintea vară a lui 1944. Ocupaţia hitleristă în Franţa, deşi îşi înteţise violenţa dincolo de orice limite, trăgea în mod vizibil să moară, împreună cu forma instituţionalizată a nazismului, care-i dăduse naştere. Lumea întreagă era la o răscruce. Viitorul nu se ştia prea bine ce anume avea să ne aducă, dar un lucru măcar era sigur: că în niciun caz nu va aduce trecutul”. Pornind de aici v-aş ruga să detaliaţi contextul scrierii acestei prime cărţi, punând accentul pe starea de spirit în care aţi scris-o.
Mihai Şora: Eu mai scrisesem ceva, exact din momentul când am sosit la Grenoble. Am ajuns aici de Crăciunul lui 1940, după lungi peregrinări. După ce ne-am stabilit acolo, am început să scriu o carte în care vroiam să cuprind toată filosofia mea. Am scris-o în româneşte, căci încă nu apucasem să mă hotărăsc să adopt limba franceză, care era limba de comunicare cotidiană între mine şi nevastă-mea (doamna Mariana Şora, n.n.), ba chiar şi cu soacră-mea, care sosise acolo între timp. Eu vroiam să-i spun Limite, căci problematica era următoarea: cum se încadrează gândul, aspiraţiile omului între limitele care-i sunt constitutive? Cu mare regret a trebuit să renunţ la acest titlu, care fusese dat de Dan Bota unei cărţi ce tocmai apăruse la Bucureşti, aşa că i-am spus Margini. Mă întrebam aşadar: cum poţi să te împlineşti fără rest între limitele care te constituie?
– interviu cu Mihai Şora despre prima sa carte –
Leonid Dragomir: Domnule Mihai Şora, aş dori să discutăm despre prima dumneavoastră carte Du dialogue intérieur. Cuvântul după o jumătate de secol scris pentru traducerea românească din 1995 începe astfel: „Douăzeci şi opt de ani aveam (în urmă cu zeci de ani) când am scris această carte năbădăioasă. Am scris-o, aşa zicând, pe nerăsuflate: în fierbintea vară a lui 1944. Ocupaţia hitleristă în Franţa, deşi îşi înteţise violenţa dincolo de orice limite, trăgea în mod vizibil să moară, împreună cu forma instituţionalizată a nazismului, care-i dăduse naştere. Lumea întreagă era la o răscruce. Viitorul nu se ştia prea bine ce anume avea să ne aducă, dar un lucru măcar era sigur: că în niciun caz nu va aduce trecutul”. Pornind de aici v-aş ruga să detaliaţi contextul scrierii acestei prime cărţi, punând accentul pe starea de spirit în care aţi scris-o.
Mihai Şora: Eu mai scrisesem ceva, exact din momentul când am sosit la Grenoble. Am ajuns aici de Crăciunul lui 1940, după lungi peregrinări. După ce ne-am stabilit acolo, am început să scriu o carte în care vroiam să cuprind toată filosofia mea. Am scris-o în româneşte, căci încă nu apucasem să mă hotărăsc să adopt limba franceză, care era limba de comunicare cotidiană între mine şi nevastă-mea (doamna Mariana Şora, n.n.), ba chiar şi cu soacră-mea, care sosise acolo între timp. Eu vroiam să-i spun Limite, căci problematica era următoarea: cum se încadrează gândul, aspiraţiile omului între limitele care-i sunt constitutive? Cu mare regret a trebuit să renunţ la acest titlu, care fusese dat de Dan Bota unei cărţi ce tocmai apăruse la Bucureşti, aşa că i-am spus Margini. Mă întrebam aşadar: cum poţi să te împlineşti fără rest între limitele care te constituie?