F.S.: Stimată Doamnă, cu o lună în urmă s-au împlinit 30 de ani de când aţi terminat liceul… mai bine spus, de când colegii Dvs. au absolvit… aţi fost pedepsită cu scăderea drastică a notei la purtare, aţi plecat când trebuia să susţineţi examenul de Bacalaureat, v-aţi dat silinţa să vă completaţi studiile în America, trecând prin greutăţi pe care lumea noastră nu avea datele să le intuiască – pentru că, nu-i aşa, la noi, se făcea şcoală serioasă, aşa îi plăcea lui Ceauşescu să i se spună… –, ştiţi pe propria piele ce însemnau Securitatea şi constrângerile din România anilor ’70, apoi aţi aflat ce înseamnă să ai libertatea de a te descurca singur. Mi-aţi trimis o fotografie… care mă determină, brusc, să abat puţin traseul discuţiei, deşi ne păstrăm în acelaşi perimetru. Într-un birou, un soldat american ţine întins drapelul Statelor Unite, pe ale cărui dungi albe, orizontale, scrie clar: „THERE IS NO FLAG LARGE ENOUGH TO COVER THE SHAME OF KILLING INNOCENT PEOPLE”. Mă gândeam că Alexis de Tocqueville, atât de încântat de democraţia americană la începuturile ei – ca noi toţi, de altfel –, ar avea de ce să stea azi pe gânduri. Este o fotografie interesantă pentru că, deşi ne arată un singur protagonist, noi ştim bine că sunt cel puţin doi, mai este şi cel care „consemnează”, aşadar, şi gestul actorului principal şi al regizorului-fotograf sunt la fel de importante şi periculoase. Mai suntem noi, complicii tăcuţi (în bine sau în rău) din faţa monitoarelor. Asta îmi aminteşte de fotografia care l-a făcut în 1994 pe Kevin Carter mai celebru decât ar merita orice muritor cu o asemenea conştiinţă, pentru că i-a adus moartea: se petrecea la alt pol – tot unul ideologic. Un copil sud-african, atrofiat, vlăguit de foame, zace în poziţia unui câine; la câţiva metri un vultur îşi aşteaptă festinul… Fotografia este cutremurătoare!