1977: „… primisem nota 4 la purtare…” (II)

F.S.: Vedeţi, în 1964 când apărea cartea lui Fowles, la care v-aţi referit, eu nici nu mă născusem. Vorbind de împrejurări – politice, sociale, culturale în sens mai larg –, nu putem trece cu vederea, de exemplu, că The Aristos apărea în anul în care puşcăriile politice de la noi erau depopulate, sub presiunea unor evenimente internaţionale. Nu cred că în România comunistă ar fi fost posibil să se scrie despre idealul libertăţii umane în maniera abordată de Fowles, poate mă înşel… 1977 este un alt an de reper în istoria noastră recentă. Mihaela Bendu a fost unul dintre puţinii adolescenţi români frumoşi şi furioşi. Cum a fost primită în lumea democratică tânăra de 19 ani, plecată dintr-o ţară comunistă? A beneficiat de mediatizata egalitate a şanselor?
M.B.-H.: Trebuie să vă corectez. Nu am fost niciodată frumoasă, furioasă poate, mai des decât mi-ar plăcea. De fapt, una dintre problemele adolescentei era nemulţumirea de sine… pentru toate obsesiile mele cu frumosul, eram cam durdulie şi stângace. În legătură cu John Fowles, filozofia lui cred că este mai degrabă rezultatul relaţiei amoroase cu „nevasta prietenului meu”, femeia care îi va deveni soţie, a cărei provenienţă dintr-o clasă socială cu mult inferioară lui nu a împiedicat-o să-i fie muză şi partener literar.
Dar să vă răspund la întrebare simplu, la un subiect foarte complex. Nu am fost primită, în sensul că nu am fost invitată, deci m-am prezentat singură peste tot. Egalitatea şanselor, sau equal opportunity, cred că la asta vă referiţi, nu există, mai ales pentru emigranţi, care sunt complet dezavantajaţi într-un mediu nou, unde nu stăpânesc limba, nu cunosc obiceiurile, le lipseşte experienţa. În plus, nepotismul este un instinct omenesc. Dar pot spune că am avut două atuuri. Eram tânără şi plină de viaţă şi am avut întotdeauna noroc. Chiar şi răul s-a dovedit a fi un pas către mai bine…