„Niciodată nu am să înţeleg de ce lumea a progresat aşa de teribil de încet”

– Revista noastră îşi propune să realizeze o serie de dialoguri pe o temă pe care o considerăm de maximă actualitate: este talentul o scuză? Din nefericire, la noi, de prea de puţine ori valorile estetice s-au întretăiat cu valorile morale. Credeţi că receptarea operei Dvs. (dinainte de 1989, după 1990) ţine cont de criterii extra-estetice?
– E un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat: prea rareori în viaţă talentul se întersectează cu moralitatea. „Dar asta-i cam de multişor poveste”, nu? Şi nu numai pe meleaguri carpatine, ci peste tot în lume. Cu unele prea rare (şi salutare) excepţii, slavă domnului, care ne ajută totuşi să punem problema în adevăraţii ei termeni; în primul rând să nu scriem semnul egalităţii între talent şi ticăloşie, două categorii totuşi din domenii diferite ale omenescului. Mai optimist spus: a avea talent nu te constrânge să devii un ticălos, un dezertor de la comandamentele morale. Da, Nicolae Labiş a avut mare talent, asta l-a ajutat să iasă în faţă, să fie publicat, să capete statut de vedetă printre tinerii care „băteau la porţile afirmării”. Era mult prea tânăr la data debutului, vremurile erau neaşezate, anii lungi de război, dezastrul economic, jertfele umane, ororile naziste, lipsa forţei de muncă, a perspectivelor, sărăcia şi umilinţele, ocupaţia sovietică, nevoia de a trece întreaga vină/responsabilitate pe seama fostului regim etc, toate acestea, sub dezlănţuita propagandă a bolşevicilor, au putut da impresia celor mulţi dar şi unor tineri nu îndeajuns de educaţi că noua orânduire va aduce o schimbare radicală a viaţii. N. Labiş a căzut victimă acestor utopii, a scris pe linie timp de 3-4 ani, nu mai mult, căci a venit anul 1956, revoluţia din Ungaria, ca şi dezvăluirile din Raportul lui Hruşciov, ţinute în secret la noi, unde toată informaţia era strict controlată. Totuşi, unele idei au ajuns până la cunoştinţa unor firi mai deschise la minte, precum Labiş, care se mişca într-un cerc de tineri intelectuali receptivi la semnale dinspre Vest şi, în general, dinspre cultura de calitate, nepolitizată. Lecturile lui, reorientate spre marii clasici, o dovedesc. Vroia să defecteze, organele au sesizaz schimbarea de direcţie a poetului, l-au pus sub drastică supraveghere – şi din această situaţie tensionată, constrângătoare, pliată peste faptul că Labiş era practic interzis la momentul accidentului din faţa spitalului Colţea, ireparabilul s-a produs… Şi imediat după tragedie, recuperarea lui ca poet comunist, ceea ce convenea regimului.
Nu discutăm acum despre talent ca atare, ci doar despre faptul că îndeobşte acesta izbucneşte de timpuriu, la modul irepresibil, tânărul în cauză este el însuşi luat prin surprindere, uimit, euforizat, descumpănit pe moment, ispitit să se afirme neîntârziat, să se exhibe, să dea tot ce poate. În această efervescenţă, se întâmplă să nu mai ţină seama de exect toate comendamentele morale. Din păcate, succesul care în sine dă o stare euforică este  urmat îndeaproape de apelul la euforia alccoolică, până să se arate propriu-zis consecinţele faptului că in vino veritas, se apelează la alcool pentru intensificarea trăirilor, pentru dezinhibare, pentru dezgradirea disponibilităţilor creative, literare, în cazul nostru. Cu greu se face faţă acestei tentaţii, care pare să fie un imperativ al celui dăruit cu talent, a omului ales, ieşit din rând, înzestrat cu puteri creative mult peste  medie. Exemplele din marea literatură a lumii vin să confirme, dacă mai era nevoie. Cei citaţi de dvs n-au făcut nicidecum excepţie, ci s-ar aruncat cu toată râvna întru slujirea zeului Bachus. Excepţe a făcut, cred Cezar Baltag, foarte talentat, însă cu o fire retractilă, interiorizată, grijulie la minunea care i se întâmpla şi pe care o ocrotea pe cât posibil. Nu am nimic a le reproşa celor care au debutat în anul 1960, sub cele mai favorabile auspicii, cu girul marilor formatori/deformatori de opinie culturală din epocă, în fapt vajnicii proletcultişti de mai an…