– În volumul său, Dialog, conţinînd o serie de convorbiri cu Flori Stănescu, Paul Goma vă aminteşte în contextul Şcolii de literatură. Ce vă puteţi aminti din acea perioadă?
– Am devenit student al Şcolii de literatură, în toamna 1954. Tocmai absolvisem liceul la Oradea şi mă bucuram indicibil, cu o naivitate care nu era doar a vîrstei ci şi indusă de condiţiile de dezinformare şi presiune politică maximă, la gîndul  –  cum altminteri?  –  că voi apuca pe drumul feeric al creaţiei literare. Aveam pe deasupra o păguboasă mentalitate de premiant, potrivit căreia, dacă „înveţi bine”, ai asigurate automat toate şansele realizării în viaţă. Mărturisesc că m-a stînjenit din capul locului obligaţia de-a locui „la cămin”, e drept într-o clădire impozantă, cea a fostului Muzeu Toma Stelian de pe Kiseleff, azi sediul PSD, dar un îmbătător fior al noutăţii a predominat cel puţin în primele zile ale stabilirii în ceea ce mi se va dezvălui rapid a nu fi decît o cazarmă ideologizată. O somptuoasă toamnă bucureşteană îmi întreţinea o bună dispoziţie vecină cu reveria. Deambulam pe străzile învecinate ori ceva mai îndepărtate ajungînd pînă-n „centru”, cu simţămîntul aventuros al plonjării într-o lume apusă, lumea interbelică, încă prezentă prin numeroasele case patriarhale, cu grădini şi straturi de flori, cu micile prăvălii şi ateliere, prin romanţioase localuri de periferie ce urmau a dispărea curînd prin implacabila revărsare a „blocurilor” socialiste. Aveam senzaţia că în văzduhul Capitalei pe care-l respiram s-au dizolvat romanţele anilor `3o, în melosul cărora lascivitatea se combina cu un sfîşietor idealism frust… Într-o bună zi, l-am zărit pe Labiş, deja faimos, în cantina de la demisol unde luam masa. Tînărul bard înfăţişa un profil expresiv, într-un joc aspru de linii frînte, oarecum gorkian. Scund, însă bine legat, cu ţinuta dreaptă şi cu o voce scăzută, guturală, dădea impresia unei autorităţi stăpînite, întreţesută cu fineţuri, care nu cădea în vulgaritatea aroganţei. Se situa deasupra interlocutorului printr-o nuanţă abia perceptibilă, ce nu stînjenea.