– Vă propun să comentaţi oportunismul scriitorilor români ai epocii actuale.
– Pentru început cred că e indicat să amintesc un antecedent. Şi anume puseul oportunist ce i-a cuprins, în răstimpul scurtei ocupaţii germane din primul război mondial, pe o seamă de oameni de litere autohtoni, care au ajuns în faţa justiţiei şi la o umilitoare detenţie la Văcăreşti. Între ei, Tudor Arghezi, care mi-a declarat cu umor că şi-a clădit „căsuţa” de la Mărţişor spre a fi, pentru orice eventualitate, aproape de închisoare… Un exerciţiu, cum ar veni, în vederea unei prestaţii mult mai consistente. Fascinaţia ocupantului s-a arătat irezistibilă pentru destui scriitori români după 23 august 1944, întrucît se întrevedeau perspectivele unei dominaţii de lungă durată, însoţită de restructurări, de reaşezări ale instituţiilor, valorilor şi nu în ultimul rînd ale persoanelor, în toate domeniile. Jocurile mediatizării, influenţei, puterii erau făcute din nou, conform unor reguli insolite. Din rîndul numelor de prim rang, un Mihail Sadoveanu şi un G. Călinescu s-au precipitat să omagieze regimul sovietelor şi, expres, să-l celebreze pe genialul său cîrmaci. De la început ori treptat (zăbava de cîţiva ani buni ai lui Arghezi are, să admitem, aspectul unui proces de conştiinţă ), li s-au alăturat şi alţii, mulţi, într-un elan menit a contura aşa-zisul „realism socialist”, anexă a „revoluţiei” de import ce bulversa necruţător rînduielile ţării. Au apărut totodată condeie proaspete, expresii plenare ale noii „orînduiri biruitoare”, care au întors spatele „culturii burghezo-moşiereşti”, nocive la culme, primejdie majoră pentru ordinea de stat, cultivînd cu rîvnă un limbaj primitiv pînă la ridicol. O falie dramatică se căsca între prezent şi tradiţie, legăturile cu „putredul” Occident erau rupte. Ne situam într-un timp fictiv, rod al unei fantezii monstruoase ce suspenda istoria pretinzînd a o duce la desăvîrşire, a asigura fericirea la care umanitatea năzuia încă din zorii fiinţării sale. Se face uneori apropierea între autorii care au păşit pe calea comunismului şi cei ce au aderat, în anii ’30, la extrema dreaptă. Foarte relativă apropiere! Deoarece intelighenţia deceniului patru avea dreptul de opţiune, se manifesta, cu riscul greşelii, în spaţiul liberului arbitru, pe cînd cea din era comunistă se vedea silită a alege între reţeta ideologică şi tăcere, ori, plasticizînd situaţia, potrivit faimoasei formule a lui Virgil Ierunca, „între Academie şi temniţă”. Orice interpretare, orice nuanţare personală a concepţiei oficiale fiind prohibită, singura direcţie era cea oferită de forurile conducătoare. Cu excepţia a doar patru luni, cînd au guvernat, legionarii au fost supuşi la prigoană, aşa încît asocierea cu cămăşile verzi comporta un risc, în flagrantă opoziţie aflîndu-se cu adoptarea uniformei comuniste care se lăsa cu privilegii, cu onorarii măcar iniţial copioase. Dezinteresului, idealismului fie şi investit într-un chip eronat din punctul nostru de vedere, le corespundeau interesele indubitabil materiale şi de carieră. Pactul cu diavolul roşu „renta”