Nu e prima oară, cu micro-monografia de la Aula (Braşov, 2006), că Nicolae Oprea îşi face de lucru cu Vasile Voiculescu. Ba, la drept vorbind, de această dată i-a fost chiar mai simplu, avînd în vedere că numai cu trei ani înainte scosese o dizertaţie despre Magicul în proza lui Vasile Voiculescu. N-a trebuit, pentru împrejurările şi exigenţele didactice ale colecţiei Canon, decît să traducă în compendiu lucrarea de dinainte. Asta cel puţin pentru partea de prozator din Vasile Voiculescu. Nu ştiu dacă aşa s-au întîmplat lucrurile, dar fapt e că prozatorul iese în eminent avantaj (măcar tipografic) faţă de poet. Din micro-monografia lui Oprea ne rezultă (ce-i drept, numai după criteriul grosolan al paginilor) că Vasile Voiculescu e poet cam în a V-a măsură faţă de cît e prozator. S-ar putea să fie o împărţeală de comoditate (la prozator lucrul fiind deja gata făcut), dar la fel de bine acest dezechilibru s-ar putea să fie rezultatul unei judecăţi de reevaluare. Poetul ar merge, în acest caz, în scădere, în vreme ce prozatorul continuă să crească. Ceea ce n-ar fi cu totul de mirare în aceste vremuri ale lui Harry Potter, căci şi Voiculescu tot pe magie şi boscoane se sprijină, în proză; spre deosebire de poet, care e spirit religios pur; şi-i chiar de mirare că (nici) Nicolae Oprea n-a insistat pe această despărţitură de mentalitate dintre poet şi prozator, pe acest conflict subteran dintre poezia iluminării creştine şi proza de rituri păgîne. Căci, privit mai îndeaproape, şi Vasile Voiculescu se arată un homo duplex; şi nu doar prin opoziţia intra-poetică dintre senzualitate şi rugăciune. E drept, însă, că într-o monografie atît de concisă nici nu era vreme.