Costi. Astfel îi spuneam în anii noştri de început în ale scrisului, acum mai bine de şapte lustri. Ani în care  Filologia bucureşteană ne-a aduat din mai toate colţurile ţării. Ani în care holul Facultăţii, cu mult tocita bancă de marmură dinspre culoarul ducând spre amfiteatrul Odobescu, devenise un fel de loc de pelerinaj. Ani în care cofetăria Colombo, dintre librăria Eminescu şi magazinul Romarta Copiilor, devenise centru de dezbateri, de la primele ore şi până în lăsarea nopţii. Dezbateri continuate în camerele noastre studenţeşti, de la Pedagogic, de la Grozăveşti, de pe Ştefan Furtună.
Noi, căminiştii, aveam privilegiul că eram mai tot timpul împreună. O frăţietate a căutărilor, a unei boeme blânde, fără prea multe alcooluri sau coţcării de tot felul, dar cu foarte multe îndârjiri. Credeam, după putinţele şi umorul fiecăruia, că a fost să ne întâlnim ca să facem ceva împreună pentru un nou chip de literatură, pentru un alt fel de a trăi în literatută. Cel mai îndârjit în a urzi astfel de proiecte era Gelu Iova, care permanent perora pentru lucrarea împreună. Era înconjurat întruna de devotaţi discipoli, mulţi dintre ei nume sonore astăzi ale literelor române. Eu pledam pentru lucrul însingurat. Unii încearcă să uite acei ani, de parcă ar fi ruşinos să-ţi mai aminteşti că ai fost tânăr, că ai avut nevoie de un umăr alături în lucrarea care abia se contura din neguri. De parcă ne-am fi născut din începuturi maeştri, stăpâni pe tărâmul nostru de vanităţi şi mari împliniri…