Despre lectură şi cititor

„Adevăratul cititor, la fel cu adevăratul drumeţ, e acela care citeşte de dragul de a citi, care-şi face din satisfacţiile ce-i procură lectura deprinderi superioare şi care nu oboseşte niciodată.”
Perpessicius (1891 – 1971), Memorial de ziaristică
 
Lectura – încercare de definiţie
Lectura reprezintă un fenomen, deopotrivă social şi psihologic, atingând categorii diverse ale populaţiei, cu niveluri diferite de posibilităţi şi pregătire profesională, de cultură. În orice caz, lectura înseamnă, în primul rând, un proces de comunicare: „toate sensurile termenului de lectură includ semnificaţia de transmitere şi comunicare”.1  
Lectură (lat. Lectura = „citire”), în sens tradiţional etimologic, înseamnă descifrarea sistemului de semne scrise care constituie un text şi înţelegerea (decodarea) ansamblului de elemente comunicate în acest fel. Pornind de la acest înţeles general acceptat, cuvântul a căpătat şi sensul de interpretare a unui text literar. Capacitatea de a crea mai multe puncte de vedere cu privire la scriere, de a judeca şi înţelege în mai multe feluri provine din caracterul ei multifuncţional, din diversitatea nivelurilor şi mesajelor cuprinse. Una dintre trăsăturile constitutive ale literaturii fiind tocmai diversitatea mesajelor, ambiguitatea înţelesului, caracterul său de operă deschisă, spre deosebire de scrierile ştiinţifice, de pildă, rezultă că lectura (inclusiv în sensul de interpretare) este etapa finală, de o indiscutabilă importanţă, a existenţei operei. Nu există lectură, ci doar relectură, întrucât sensurile găsite în procesul decodării textului nu sunt întâmplătoare, ci guvernate de preconcepţii, informaţii anterioare, nivel cultural ş.a.2