Una dintre întrebările care-mi sunt adresate deseori e când încep să scriu în engleză. O astfel de întrebare pleacă de la premisa că pentru fiecare român, odată trecut de Curtici, nu mai e decât o chestiune de timp până să-şi propună şi să realizeze deplina lepădare de neîmplinita identitate românească. Nu ne dorim asta cu toţii? Dacă tot plecăm din România, dacă formaţia noastră trece prin cadrul formativ al altei culturi, dacă această cultură exercită o puternică influenţă asupra noastră, nu ar fi oare de aşteptat să o adoptăm integral? În plus, nu am lăsat în urmă o lume perfectă, nu avem nostalgii, nici regrete. Câţiva dintre contemporanii noştri ne-au deranjat îndeajuns, alţii ne-au enervat cu insistenţă. Am descoperit, pe cale experimentală, că România nu e o şcoală a caracterelor. Nu a venit momentul să scăpăm de contemporanii noştri şi în spirit, după ce am scăpat de ei din punct de vedere geografic?