Nemurirea de Milan Kundera este un roman fascinant, în paginile căruia se regăseşte o lume plină de miraje, de zbucium şi deziluzie, o lume tremurătoare, supusă însă în totalitate rigorilor geometrice. Structura romanului cade sub incidenţa unei adevărate desăvârşiri ordonatoare, totul se reduce la geometrie – totul se înlănţuie într-un dans al formelor geometrice, de la puncte disparate şi linii frânte până la unghiuri, triunghiuri, pătrate şi cercuri. Un punct disparat, o cauză este fata sinucigaşă; liniile frânte sunt reprezentate de către destinele Brigitte şi  Rubens, iar triunghiurile sunt materializate în felul următor: un triunghi îl vizează pe tatăl Agnesei şi al Laurei, surprins în ipostaze precum: singur – în familie – singur; un alt triunghi o încadrează pe mama Agnesei şi a Laurei: rude – în familie – rude. În privinţa cercurilor nu putem omite pe cel al timpului care cuprinde şi însumează cadranul fiecărei vârste, dar există şi cercul pe care îl închide gestul final al Laurei. Repetând exact acelaşi gest al Agnesei cu care se deschide romanul, Laura repetă, în fapt, şi destinul acesteia, închizând cercul. Supuse geometriei cercului surprindem aici inclusiv episoadele amoroase ale doamnelor: Agnesa – Rubens, Laura – Averanius. Un unghi creionează Agnes (care pare că suferă într-o oarecare măsură de sindromul lui Cotard – ură a propriului corp care se luminează doar prin dragostea carnală) şi tatăl ei, uniţi prin moarte, cu imaginile de dinaintea morţii.