Ce înţelegem  azi, ca oameni de litere, prin curaj?
Înainte de 1989, nu puteam folosi cuvîntul în voie. Pe de-o parte, confiscat de propagandă, acesta era cu predilecţie ataşat atitudinii lui Ceauşescu, care ţinea a trece drept un promotor al „independenţei” şi „suveranităţii” României, de fapt exprimînd o vanitate de satrap ce voia să evite o eventuală dizgraţie a Kremlinului, a cărui umbrelă era însă vital trebuitoare menţinerii sale la putere. Ca dovadă, nu s-a prăbuşit dictatorul îndată ce această umbrelă s-a clătinat? Pe de altă parte, curajul desemna oponenţa la regimul comunist, însă în acest sens îl puteam rosti doar în şoaptă. În condiţii de semiclandestinitate, ascultătorii de  bună credinţă ai posturilor de radio occidentale, în frunte cu Europa liberă, puteau realiza imaginea unor „disidenţi” (termen , să admitem, precar, însă cu circulaţie în epocă, indicînd înfruntarea totalitarismului) precum Paul Goma, Dorin Tudoran, Vasile Paraschiv, Ionel Cană, Radu Filipescu,  spre a nu mai vorbi de numeroşii intelectuali ce luau calea diasporei, şi aceasta o formă de protest. Era o confruntare disproporţionată, cu aură de eroism, precum cea dintre David şi Goliat. Puterea statului abuziv se arăta incapabilă a stăvili complet reacţiile de împotrivire care aveau un răsunet cu atît mai puternic cu cît răspundeau stării de spirit a unor largi categorii de cetăţeni. Curajul „disidenţilor” se vedea girat de-o dispoziţie cvasigenerală ce oscila între amara resemnare şi revolta latentă, care izbucnea din cînd în cînd. Aceştia erau moralmente mandataţi de populaţie să dea glas unor insatisfacţii multiple, unor decepţii cronice, alcătuind un soi de putere din umbră, alternativă la cea oficială, beneficiind de o mare autoritate.