ADRIAN ZALMORA

Gravuri în vid

despre viaţă nu pot vorbi în prezenţa ei
trebuie să mă retrag discret
înapoi pe dâra ei sclipicioasă
în cochilia mea
odată ajuns înăuntru nu-mi rămâne de făcut decât să aştept
angoasat în faţa vidului alb
până când aşteptarea începe să vibreze în ritm cardiac
pompându-mi în vene un sânge efervescent
ale cărui bule de gaz îmi produc frisoane
umezindu-mi pielea şi ridicându-mi părul
în drumul lor către creier
unde trecând de teleencefal
îmi desprind din mezencefal emoţiile
urcându-le neocortexului să le transforme-n cuvinte
sfârşitul metamorfozei mă găseşte gravându-mi încă o dată
(poate pentru ultima oară)
emoţiile în vidul hârtiei albe
cu un soi de împlinire completă de moment
a celui care simte totuşi că îi scapă ceva
şi poate de aceea scrie din când în când poezie
încercând să medieze între două lumi
despărţite de o linie invizibilă
el va trăi cu foile mototolite ale lobilor cerebrali
separate de această linie
ştiind că se va alege cu ce e mai rău din amândouă lumile
dar se va întreba fără încetare
de ce a fost nevoie de o asemenea linie
ba chiar dacă există această linie despărţitoare