Constituţionalismul culturii în România
„Ceea ce construieşte cultura, cultura destramă în veşnica mişcare ondulatorie a credinţelor”.
Într-o dezbatere organizată la Madrid, de Liga Naţiunilor Unite, cu tema „Viitorul culturii”, filosoful spaniol Miguel de Unamuno y Jugo a surprins audienţa când a declarat că, după 40 de ani de profesorat, el nu ştie ce este cultura. Ineditul unei astfel de afirmaţii vine să contureze, într-o formă de exprimare simplă dar profundă, complexitatea unui concept cu înţelesuri multiple şi foarte diferite, consolidat pe un pluralism de valori.
Cultura poate fi, pe de o parte, înţeleasă ca…întregul complex de elemente distinctive spirituale, materiale, intelectuale şi emoţionale ce caracterizează o societate sau un grup social. (…) include nu numai artele şi literatura, ci şi moduri de viaţă, drepturile fundamentale ale omului, sistemele de valori, tradiţii şi credinţe, dar, în aceeaşi măsură, poate fi receptată ca un fenomen social complex ce dezvoltă un ansamblu de valori în care o măsură importantă este dată de raportul dintre cultură şi civilizaţie într-o condiţionare reciprocă. Încercările de a constitui civilizaţie pe cultură dau greş. Ceea ce construieşte cultura, cultura destramă în veşnica mişcare ondulatorie a credinţelor, remarca Mircea Maliţa în cartea sa „Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomaţie”. Însă, cultura într-o civilizaţie poate contribui major la procesul de socializare a indivizilor, de organizare, de conducere, de control şi dinamică socială, mai ales în această epocă a cunoaşterii, în care arealul civilizaţional este completat de formele şi metodele prin care este acceptată varietatea culturilor într-un proces de lungă durată ce vizează mentalităţi, atitudini şi comportamente ale unor oameni de culturi şi identităţi diferite.
Riscul ca relaţia dintre cultură şi viaţa cotidiană să genereze o excludere reciprocă şi nu o completare firească poate determina separerea trecutului nostru de sursa indispensabilă a descoperirii noastre ca oameni, umanitatea. Am putea spune că relaţia dintre cultură şi viaţa cotidiană consacră două ipostaze: aceea de catalizator şi promotor dinamic al valorii prin instruire intelectuală, pe de o parte, şi de negare voluntară a valorilor culturale prin desconsiderare, de cealaltă parte. Tocmai aceste aspecte au menirea de a extinde practicile democratice spre descoperirea sau redescoperirea tezaurului de valori şi precepte comune, astfel încât, omul obişnuit, contemporan, să nu devină un perdant care nu mai stăpâneşte abilitatea de a-şi regăsi legătura cu tradiţia şi valorile culturale autentice, ci un beneficiar nemijlocit al principiilor solide precum toleranţa, binele comun, eficienţa sau exactitatea. Mediile prin care aceste aspecte pot fi promovate sunt, în bună măsură, foarte importante.
„Ceea ce construieşte cultura, cultura destramă în veşnica mişcare ondulatorie a credinţelor”.
Într-o dezbatere organizată la Madrid, de Liga Naţiunilor Unite, cu tema „Viitorul culturii”, filosoful spaniol Miguel de Unamuno y Jugo a surprins audienţa când a declarat că, după 40 de ani de profesorat, el nu ştie ce este cultura. Ineditul unei astfel de afirmaţii vine să contureze, într-o formă de exprimare simplă dar profundă, complexitatea unui concept cu înţelesuri multiple şi foarte diferite, consolidat pe un pluralism de valori.
Cultura poate fi, pe de o parte, înţeleasă ca…întregul complex de elemente distinctive spirituale, materiale, intelectuale şi emoţionale ce caracterizează o societate sau un grup social. (…) include nu numai artele şi literatura, ci şi moduri de viaţă, drepturile fundamentale ale omului, sistemele de valori, tradiţii şi credinţe, dar, în aceeaşi măsură, poate fi receptată ca un fenomen social complex ce dezvoltă un ansamblu de valori în care o măsură importantă este dată de raportul dintre cultură şi civilizaţie într-o condiţionare reciprocă. Încercările de a constitui civilizaţie pe cultură dau greş. Ceea ce construieşte cultura, cultura destramă în veşnica mişcare ondulatorie a credinţelor, remarca Mircea Maliţa în cartea sa „Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomaţie”. Însă, cultura într-o civilizaţie poate contribui major la procesul de socializare a indivizilor, de organizare, de conducere, de control şi dinamică socială, mai ales în această epocă a cunoaşterii, în care arealul civilizaţional este completat de formele şi metodele prin care este acceptată varietatea culturilor într-un proces de lungă durată ce vizează mentalităţi, atitudini şi comportamente ale unor oameni de culturi şi identităţi diferite.
Riscul ca relaţia dintre cultură şi viaţa cotidiană să genereze o excludere reciprocă şi nu o completare firească poate determina separerea trecutului nostru de sursa indispensabilă a descoperirii noastre ca oameni, umanitatea. Am putea spune că relaţia dintre cultură şi viaţa cotidiană consacră două ipostaze: aceea de catalizator şi promotor dinamic al valorii prin instruire intelectuală, pe de o parte, şi de negare voluntară a valorilor culturale prin desconsiderare, de cealaltă parte. Tocmai aceste aspecte au menirea de a extinde practicile democratice spre descoperirea sau redescoperirea tezaurului de valori şi precepte comune, astfel încât, omul obişnuit, contemporan, să nu devină un perdant care nu mai stăpâneşte abilitatea de a-şi regăsi legătura cu tradiţia şi valorile culturale autentice, ci un beneficiar nemijlocit al principiilor solide precum toleranţa, binele comun, eficienţa sau exactitatea. Mediile prin care aceste aspecte pot fi promovate sunt, în bună măsură, foarte importante.