Cu sfială şi bucurie

Cultura română este în sărbătoare. Revista Argeş împlineşte patruzeci de ani de apariţie. Pentru toţi cei care o citesc şi o iubesc această aniversare este plină de o excepţională încărcătură sentimentală, civică, simbolică şi sufletească. Mai ales sufletească.
Mi-a fost dat să fiu fondatorul revistei Argeş. Cu patruzeci de ani în urmă, eram tânăr şi îndrăzneţ, cu capul plin de proiecte literare. Eram în stare să rămân la masa de scris zile în şir, de dimineaţa până târziu, şi să dorm doar câteva ore pe noapte.

Erau alte timpuri. În anii 1964-1966 creatorii din diverse domenii cereau insistent, uneori plini de tact, alteori vehement, în cele mai diferite ocazii, posibilitatea de a se exprima în publicaţii demne de marile tradiţii şi valori ale culturii noastre. Era o atmosferă generală de tensiune şi aşteptare binefăcătoare, provocată şi întreţinută de fermitatea cu care artiştii, savanţii şi gânditorii se îndepărtau de aşa zisul „model” sovietic în cultură şi de revenirea la sursele naţionale ale creaţiilor care ne reprezintă ca realitate profund specifică în istorie şi în lume.
În această atmosferă generală, la cererea creatorilor din diverse domenii, au început să reapară unele publicaţii care au marcat profund şi definitiv istoria culturii noastre.
Începutul l-a făcut noua serie a revistei Ramuri de la Craiova, apărută în august 1964 sub conducerea strălucitului scriitor şi catalizator de mari energii sufleteşti Ilie Purcaru. Noua revistă din oraşul băniei era o demonstraţie fermă de continuitate în raport cu vechea Ramuri, publicaţie tradiţionalistă şi naţionalistă, al cărei prim număr apăruse la Craiova la 5 decembrie 1905, ca o extensiune mai mult decât necesară a ideologiei şi acţiunilor promovate la Semănătorul din Bucureşti prin scrierile unor mari personalităţi ca Al. Vlahuţă, George Coşbuc, Aurel C. Popovici, Şt. O. Iosif, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, pictorul Nicolae Grigorescu, „magul de la Câmpina”, cum i se spunea, Ilarie Chendi, Maria Cunţan, Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Al. Davila, I.Al. Brătescu-Voineşti, Emil Gârleanu, C. Sandu-Aldea, G. Topârceanu, Cezar Petrescu şi mulţi alţii.
Nu pot să uit înfrigurarea cu care publicul citea primele numere din noua serie a revistei Ramuri. Semnau în paginile ei, alături de Ilie Purcaru, autori ca Marin Sorescu, C.S. Nicolaescu-Plopşor, Al. Piru, Ilarie Hinoveanu, Eugen Constant, Paul Anghel, care mai târziu m-a onorat cu prietenia sa, Al. Balaci, Adrian Marino, Mihnea Gheorghiu, Virgil Carianopol (ieşit recent din puşcărie, unde fusese închis timp de şapte ani pentru simpatiile lui faţă de mişcarea legionară), Ion Biberi, Mihai Ungheanu, Nicolae Dragoş şi mulţi alţii.
Tot în august 1964 a reapărut la Bacău revista Ateneu, ca o continuare a publicaţiei Ateneul literar fondate în 1925 de Grigore Tăbăcaru şi George Bacovia. Redactor-şef al noii serii a revistei Ateneu era marele poet şi bunul meu prieten Radu Cârneci, impus ca unul dintre cei mai străluciţi creatori din istoria liricii româneşti.
La un an şi ceva după Ramuri şi Ateneu, respectiv în septembrie 1965, a apărut la Oradea noua serie a revistei Familia, ca o continuare a publicaţiei naţionaliste fondate în 1865 de marele om de cultură Iosif Vulcan, cel care a descoperit talentul poetic al lui Mihai Eminescu.
Reapariţia revistei Familia de la Oradea a făcut, pur şi simplu, senzaţie. Revista era condusă de poetul Al. Andriţoiu, care îi avea alături pe eminentul critic de teatru Dumitru Chirilă şi pe admirabilul Radu Enescu, redactor şef adjunct.
Ramuri, Ateneu, Familia reapăreau după ani grei de intoxicare ideologică cu aşa zisele „principii ale realismului socialist” importate la noi de politrucii alogeni cocoţaţi la putere cu ajutorul trupelor sovietice de ocupaţie şi grupaţi, toţi, în jurul sinistrului Leonte Răutu, fost activist al Kominternului, „călăul culturii”, cum i se spunea.
La Braşov, unde mă aflam în anii 1964-1965, ca redactor la secţia Cultură a cotidianului Drum nou, iniţiativele, cererile şi agitaţiile legate de eventuala apariţie a unei reviste de cultură erau întreţinute, în primul rând, de bunul meu prieten, poetul şi prozatorul Daniel Drăgan.
Pentru că publicasem un roman, altminteri schilodit rău de redacţie sub imperiul drastic al unor criterii tematice şi conţinutiste, Daniel Drăgan mi-a cerut să citesc şi să selectez eventuale texte de proză, pe care împreună le propuneam „autorităţilor de partid şi de stat” spre publicare în proiectata revistă Astra. Am citit atunci fel de fel de schiţe, nuvele, librete de operă, povestiri, reportaje, memorii şi chiar două epopei, greu de digerat, din care, la nivelul meu de înţelegere şi sensibilitate de atunci, n-am reuşit să reţin mare lucru.
Comitetul de iniţiativă de la Braşov a trimis la Bucureşti cel puţin şase proiecte de revistă, „numere de probă”, cum li se spunea, pentru aprobare. Toate au fost respinse. Nu corespundeau din punct de vedere ideologic, artistic, profesional gazetăresc, tehnic etc., etc. De fiecare dată dezamăgirea noastră era cruntă.
Obosit, enervat, scârbit, mai ales scârbit, ferm decis să nu mă mai bag niciodată în mizeria unor dezbateri redacţionale inutile, în toamna anului 1965 m-am mutat de la Braşov la Piteşti, unde am fost angajat pe un post de asistent universitar la Institutul Pedagogic, recent înfiinţat.
Dar şi la Piteşti domnii poeţi, prozatori, actori, regizori, gazetari, pictori, graficieni, muzicieni şi, mai ales, universitari navetişti, care veneau de la Bucureşti ca să predea la nou înfiinţatul Institut Pedagogic, se agitau în lupta, căci luptă era, pentru apariţia unei reviste.
M-am lăsat atras şi de aceste agitaţii, de parcă la Braşov n-aş fi învăţat nimic. Gheorghe Năstase, unul din cei mai importanţi oameni politici din Piteştii acelor ani, prezida cu interes, cu calm şi îndeosebi cu un desăvârşit tact adunările în care se cerea pe un ton solemn sau patetic înfiinţarea unei reviste de cultură.
La o astfel de întrunire, regretatul profesor Gheorghe Vrabie, unul dintre cei mai mari savanţi folclorişti din istoria culturii române, colegul meu la Institutul Pedagogic, a cerut ferm ca viitoarea publicaţie piteşteană să fie, neapărat „serioasă”.  Că, dacă nu e „serioasă”, argumenta el, mai bine să nu apară. El o vedea ca pe un „anuar”, a insistat asupra cuvântului, da, ca un „anuar” de 500-600 de pagini, editat, fireşte, sub egida Institutului Pedagogic. Pentru că la Institut erau principalele forţe ştiinţifice de care dispuneau atunci oraşul Piteşti şi regiunea Argeş.
I s-a alăturat imediat profesorul Augustin Z.N. Pop, care a precizat însă că viitoarea revistă trebuie să publice mai ales documente legate de viaţa şi opera marilor noştri scriitori, îndeosebi de biografia lui Eminescu,  în care el se specializase.
Poetul Floru Mihăescu le-a replicat prompt celor doi profesori afirmând că, dacă e vorba de un „anuar”, revista poate fi considerată, de la bun început, un eşec, un „avorton publicistic”, a spus el pe un ton categoric. Floru Mihăescu vedea publicaţia piteşteană în primul rând ca pe o revistă de poezie. Pentru că „poezia este regina artelor”, argumenta el, copleşit de emoţie.
Au fost multe şi foarte tensionate dezbaterile mereu reluate din lunile octombrie 1965 – martie 1966 care au premers apariţia unei reviste de cultură la Piteşti. Toate intervenţiile în dezbateri erau sincere şi foarte atent argumentate. Toate erau interesante. Participanţii nu s-au înţeles însă niciodată între ei, deşi toţi erau convinşi că revista trebuie să apară.
La fiecare întrunire la care am fost invitat, eu am susţinut că este necesar ca viitoarea revistă să aibă profil cultural, pentru că literatura nu se poate lipsi de vecinătatea binefăcătoare a celorlalte arte, o apariţie lunară, în 20-30 de pagini, şi, neapărat, numele Argeş. Pentru că numele getic al râului care trece pe lângă Piteşti este unul din cele mai vechi toponime din cuprinsul limbii române şi al tuturor celorlalte idiomuri europene.
În cele din urmă Gheorghe Năstase a cerut participanţilor la dezbateri să realizeze, fiecare, după ideile sale, proiecte concrete de revistă, cu sumar, cu materiale dactilografiate obţinute de la colegii de aspiraţii publicistice, cu fotografii, cu un portofoliu pentru două-trei numere în avans, cu o listă de colaboratori de perspectivă…
Toţi guralivii culţi, elocvenţi şi patetici de prin adunările pregătitoare, cu capetele înfierbântate, pline de cele mai neaşteptate idei, au dat atunci bir cu fugiţii.
Călcându-mi pe inimă, dar pornind de la cele învăţate ca redactor la secţia Cultură la o publicaţie cu apariţie cotidiană, Drum nou  de la Braşov, unde mi-am însuşit profesia de gazetar, de la experienţa amară a proiectelor mereu reluate şi mereu eşuate cu Astra, gândită, înfăptuită şi jelită de atâtea ori împreună cu amicul Daniel Drăgan, în acelaşi Braşov al tinereţii mele, dar şi de la sugestiile extrem de utile oferite de un jurnalist de mare ţinută profesională, Al. Cerna-Rădulescu, care lucra atunci la revistele Patriarhiei Române (l-am cunoscut cu ajutorul profesorului Gabriel Ţepelea; ulterior am avut însă cu Cerna-Rădulescu, care era un om dificil, numeroase şi grave neînţelegeri), eu mi-am luat în serios misiunea de a realiza un prim număr, un „număr de probă”, cum i se spunea, aşa cum fusese stabilit.
Şi… minunea s-a întâmplat. Proiectul de revistă, „numărul de probă” de la Piteşti, a obţinut aprobările de la Bucureşti. Cred că experienţa amară a repetatelor eşecuri cu revista de la Braşov mi-a fost atunci de mare folos. Cred că am ghicit bine cam ce anume doreau cei care dădeau aprobările. Găsisem „tonul” potrivit pentru fiecare pagină în parte şi pentru toate laolaltă. Prezentarea realităţilor argeşene era fermă, dar neostentativă. Am introdus articole referitoare la mai multe domenii ale artei. Am pus ilustraţii de foarte bună calitate pe fiecare pagină. Am ţinut cont şi de unele sugestii ale lui Al. Cerna-Rădulescu. Am asociat semnăturile unor autori piteşteni cu textele unor colaboratori cunoscuţi în toată ţara. Am dat titluri, sugestive, credeam eu, capabile să-i atragă pe lectori.
Spre marea bucurie, tot în iunie 1966  a apărut şi revista Astra de la Braşov. Redactorul ei şef era poetul Ion Lupu, fostul meu coleg de redacţie la Drum nou. Ulterior, redactorul-şef al Astrei a fost prietenul Daniel Drăgan.
În iulie 1966 a apărut la Constanţa revista Tomis. Cu câteva luni mai înainte, în februarie 1966, apăruse la Iaşi revista Cronica. Era condusă de profesorul Const. Ciopraga, personalitate ilustră a criticii şi istoriei literare româneşti, iar peste câţiva ani îndrumătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat.
Am fost numit redactor-şef al revistei Argeş. Am aplicat în paginile ei convingerea că noua publicaţie trebuie să fie o revistă de cultură şi nu una cu profil exclusiv literar. Tudor Arghezi ne-a dăruit nouă, celor de la Piteşti, marea bucurie de a semna în revista Argeş ultima serie a Biletelor de papagal. Am reuşit să atrag, alături de condeiele argeşene, un mare număr de academicieni, universitari, savanţi şi artişti din toată ţara. Niciodată n-au fost în paginile revistei atâţi academicieni câţi au semnat pe timpul cât am condus-o eu.
Orice publicaţie, dacă e acceptată şi dorită de public, are o imensă forţă organizatorică, declanşatoare de mari energii spirituale. În anii care au urmat, sute de tineri din toată ţara, dar mai ales din Argeş, au debutat în paginile revistei piteştene. Unii dintre aceşti tineri s-au afirmat ulterior ca mari personalităţi ale culturii române.  Îndrăznesc să afirm, scriu aceste cuvinte cu sfială, dar şi cu o bucurie imensă, că tot ceea ce înseamnă realizare semnificativă în literatură, artă plastică, teatru, viaţă universitară, muzică, arhitectură în Argeş şi în ţară şi-a găsit în paginile revistei noastre o reflectare adecvată. Atunci, în primii ani de apariţie, când am fost redactor-şef al revistei, cât şi după octombrie 2001, când am fost solicitat s-o reînfiinţez, după o scurtă perioadă de întrerupere a apariţiei, m-am străduit să dau revistei Argeş o consecventă orientare tradiţionalistă, autohtonistă, naţională şi spiritualistă, urmând exemplelor strălucite pe care ni le oferă publicaţii ca Semănătorul şi, mai ales, Gândirea tutelată şi orientată de geniul creator al lui Nichifor Crainic.
Eu nu-mi schimb principiile care mi-au orientat creaţia de romancier, de istoric literar şi de teoretician în domeniul esteticii. Pentru mine teoriile celor care vorbesc despre localismul creator şi despre procesul amplu al demetropolizării culturii în epoca noastră sunt realiste. De aceea Argeş mă reprezintă.
Şi tot de aceea Argeş este una din cele mai minunate împliniri ale vieţii mele, marcate de  multe bucurii, dar şi de eşecuri şi dezamăgiri de tot felul.
Acum, la cele patru decenii de apariţie, Argeş este o instituţie reprezentativă a culturii române din toate timpurile. Personalităţile care şi-au asumat după mine imensa responsabilitate de a conduce revista – Ion Popovici, Gheorghe Tomozei, Sergiu I. Nicolaescu, Nicolae Oprea, Jean Dumitraşcu – şi colectivele redacţionale de care ei s-au lăsat înconjuraţi au dăruit publicului tot ceea ce au avut mai bun, mai demn, mai frumos, mai înălţător în creaţiile lor pline de fiorul sacru al unor mari împliniri sufleteşti.
Cu inima plină de o bucurie ce nu poate fi spusă în cuvinte îi urez revistei Argeş, dragei mele reviste Argeş, cel puţin o mie de ani de apariţie neîntreruptă, sub semnul tutelar şi binefăcător al valorilor naţionale care ne reprezintă.