Cuviosul Pahomie avea în sarcină să îngrijească grajdurile mănăstirii. Era aproape tot timpul murdar şi mirosea urât, aşa încât călugării nu-şi făceau de lucru cu el. Nici nu locuia împreună cu ei, ci într-o chilioară înălţată între livadă şi grădina de zarzavat. Cuviosul Pahomie se trezea înainte să dea geană zorile şi înainte să bată clopotele pentru prima slujbă a zilei. Se ruga, mărturisind Domnului cât de netrebnic e, şi se mira că unul ca el a fost îndurat să facă umbră pământului. Când suna clopotul, chemând călugării, el îşi încheia ruga cu vorbele: „Facă-se voia Ta, Amin!” şi pornea spre capelă şi ajungea cam pe când fratele paraclisier aprindea noi lumânări. Călugării ce-i urmau, cu ochii cârpiţi de somnul scurt, fereau în lături intrându-le în nas mirosul lui de balegă de şi vită de povară. Nimeni nu mai ştia când a venit la mănăstire şi de unde şi nici el însuşi nu-şi mai amintea bine trecutul. Prin anii treizeci făcuse şcoală la Paris şi ieşise inginer de drumuri şi poduri, dar mai apoi a simţit chemarea sihăstriei; părăsise lumea, fără a se mai întoarce în ea nici cu gândul măcar. Dar în noaptea aceea, în timp ce veghea în chilie în faţa lumânărilor, priveghiul ţinându-i loc de somn de ani şi ani, i se înfăţişase un porumbel alb şi-l chemase înapoi printre oameni, într-un mare oraş. Aşa că după Acatist, Obedienţă şi Sfânta Liturghie, cuviosul Pahomie nu porni către grajd ca altădată, ci se înfăţişă părintelui duhovnic spre a-i mărturisi întâmplarea din noaptea ce trecuse. S-a spovedit şi părintele, după ce îl binecuvântă, îi ceru să treacă după Vecernie şi Pavecerniţă iar pe la el. Duhovnicul purcese la stareţ şi curând mai marii mănăstirii s-au adunat, spre a cerceta apariţia porumbelului ce-i ceruse cuviosului Pahomie să plece la Bucureşti, pentru a citi într-o carte de piatră. Cercetarea dură mult şi nu fu descoperită în ea o manifestare demonică. Pare-se că Duhul Sfânt călăuzea porumbelul. Aşa că l-au binecuvântat pe cuvios şi l-au slobozit încotro îl mâna ţelul divin.
Dacă tot poporul oraşelor ştia despre Cartea de piatră, ţăranii din satele debranşate de la reţeaua de curent electric şi vieţuind în izolare ca nişte insule ale daco-romanităţii ajunseră cu vremea ignoranţi faţă de existenţa unui rest al lumii, despre care parcă îşi mai aminteau că ar fi fost, dar părea mai degrabă că este un tărâm legendar, pomenit în basme şi snoave de bătrâni, un tărâm imaginar sau mitic, unde se spune că oamenii trăiesc în imense turnuri de sticlă şi oţel, iar între zi şi noapte nu afli osebire, căci, îndată ce dă întunericul, sori artificiali sunt scoşi dintr-o uzină şi luminează feeric, ca mii de luceferi. Şi chiar dacă un copil din Răşinari mărturisi odată mamei lui că va pleca aidoma unui erou în căutarea celuilalt tărâm, despre care ştia că se numea Oraşul, nu povestea lui se ţese aici şi, deşi mi-ar fi plăcut s-o spun, din istorisirea noastră puţin mai este şi n-o s-o lungim.
Cuviosul Pahomie, trecând prin sate, părea neştiutor şi neajutorat celor isteţi, iar când spunea ceva vorbea atât de simplu încât ţăranii îi râdeau în spate, iar cărturarii au spus, în ascuns, că e sărac cu duhul. Drept îmbrăcăminte purta un sac spart la fund, pe care şi-l trăsese pe umeri. Ţinea în mână un toiag înalt exact cât el, în vârful căruia stătea o piatră rotundă de opal. Celor care îl credeau magician, le zâmbea blând şi le zicea că piatra din toiag nu e de piatră, ci se născuse din credinţă, iar neîncrezătorii erau îndemnaţi să o atingă. Mulţi nu aveau curaj, dar îndrăzneţii, întinzând mâna, constatau că degetele lor în loc să pipăie treceau parcă prin luciul unei ape, într-un adânc necunoscut. Şi-o trăgeau speriaţi şi nu mai încercau. Mulţi ani mai târziu, oamenii aveau să spună că Sfântul Pahomie, numindu-l ei sfânt, avusese trei nopţi la rând acelaşi vis, dar noi ştim despre cuviosul Pahomie că nu umbla după vise, deşarte toate, ci semnele divine i se înfăţişau. Astfel că atunci când, în zorii zilei porni spre cumpăna munţilor şi se îndreptă pe cărări rar umblate spre Bucureşti, nimeni nu ştiu ce şi cum. Uriaşii munţi erau de parcă se prăbuşea o avalanşă de zăpadă din nouri şi cuviosul îi sorbea în bucuria inimii lui. La începutul vieţii sale de călugăr, până să-i fie găsit locul la grajduri, încă visa şi în vise i se înfăţişau munţii de pe întreg cuprinsul lumii. Acum intrase cu trupul în împărăţia lor şi cugetul îi fu încărcat de nostalgie. S-ar fi pierdut pe veci în spulberul lor de nea. Privind în jur, văzu că nu se încumetă nici om, nici fiară, să trăiască acolo. Aşa că tălpile lui se ridicară o palmă de la pământ şi el pluti, străbătând în zborul său şi piatra munţilor şi trunchiurile brazilor ce îi ieşeau în cale, de parcă ar fi fost imaterial. Ar fi părut, unui neştiutor, o fantomă. Nu traversă muntele, spre a coborî în Moldova, de unde să ia calea Capitalei, ci îşi urmă drumul de-a lungul crestelor până la Întorsura Buzăului şi acolo abia coborî pe pământ şi purcese cu paşi omeneşti spre Bucureşti.      

Părea că printre nouri…
(Eminescu)

Mergea Pahomie spre Bucureşti, fără a şti încotro se îndreaptă, dar urmând îndemnul hulubului alb. Călca pe o pajişte şi înfloriseră în iarba verde romaniţa, albăstreaua, de i se mai spune şi Floarea Cerului, şi primprejur erau nenumărate ciuperci şi bureţi şi sfântul se apleca, rupea din ele şi se înfrupta ca în Rai, numai că fără să lase pasul moale. Părea un pic mâhnit, dar părea doar, pricina înfăţişării triste era oboseala drumului necurmat. Trecu apoi de-a latul câmpiei şi cam pe când da înserarea, se apropia de Capitală. Nu mai văzuse de zeci de ani un oraş, iar acum, dintr-o dată, ridicând ochii, i s-a înfăţişat, neguros şi aspru. Numai că îndată ce-l văzu negura se îndesi în jurul lui şi, privind deasupra-i cerul, călugărului nu-i păru că ar fi cer, ci din el curau picuri de apă, cum ar picura într-o grotă apa infiltrată prin pământ. Privi mai bine. Cerul nu era cer, ci părea să fie deasupra oraşului pământul unei gropi astupate, din care picura apa. Parcă şi auzea, plic, plic, ca într-o peşteră, răsunător. Îşi făcu semnul crucii. În pământul acela, care ar fi trebuit să fie cerul, era ceva ca o uşă de cavou şi, cum căzuse seara, zări prin poarta cavoului luna, vânătă şi zbârcită, pusă parcă pe un catafalc. O plângeau un cârd de lilieci, agăţaţi cu capetele în jos de marginile norilor sparţi şi poate din pricina soarelui apus nu de mult, şi care încă împroşca roşeaţă, liliecii păreau nişte făclii, încât Pahomie îşi miji ochii, ca să vadă mai bine de erau lilieci sau lumânări de seu arzând tremurat. Un linţoliu argintiu amintea de luna aşa o cum ştia el, vie, când aduna în jurul ei un haló de ceaţă subţire, dar Pahomie vedea bine că nu e aura ştiută a lunii, ci un giulgiu în care a fost învelită. Bârrr, i se făcu deodată frig călugărului şi privind iar în jos, spre pământ, spre oraş, văzu că sandalele lui călcau pe un strat subţire de brumă, iar în depărtare oraşul strălucea, poleit de promoroacă. Ar fi fost ca un mare gheţar oraşul, dar nu era transparent, ci strălucirea lui era ca luciul balelor de melc, ca şi cum un strat subţire de chiciură a fost suflată peste nişte muşuroaie de humă neagră. Oraşul strălucea ca şi linţoliul lunii cu o strălucire stearpă, vegheată de nesfârşita singurătate a unui cosmos ce murise. Într-adevăr, ţipenie de om nu se vedea, iar când să intre în oraş, Pahomie nimeri să traverseze întâi cimitirul de la marginea Capitalei şi cruci strâmbe vegheau, vegheau şi călugărul înţelese că veghea lor nu are început şi sfârşit şi nici un licăr de conştiinţă. Promoroaca le acoperea şi pe ele, albindu-le şi strălucindu-le. De nu ar fi fost linţoliul de chiciură şi răceala fărăsimţirii, oraşul ar fi părut că este din cenuşă, sau poate chiar era. Un huhurez îl făcu să tresară cu huhuitul său şi apoi zbucni pe lângă el ca un ghemotoc scuipat de-o gură rea, din cuibul unui mormânt, de sub o lespede, şi se lăsă pe braţul şui al unei cruci, înfoindu-se în nemişcarea căzută peste lume. Abia când ieşi din cimitir văzu şi oamenii, dar nu erau cum îi ştiuse el, ci erau spectre care umblau, vorbeau şi se vedeau între ele ca şi când ar fi fost aidoma oamenilor. Umblau printre blocurile ca ruinele unor muşuroaie învelite de promoroacă şi vântul subţire, îngheţat, trecea şuierând molcom prin ferestre, cutreiera odăile, ieşea şi intra, dar fără să caute ceva, ci doar rătăcind. Îl vedeau aceşti oameni, se întrebă cuviosul şi, pentru a căpăta un răspuns, se apropie de unul din ei şi îi dădu bineţe, iar acela îi răspunse plin de solicitudine, întrerupând o altă conversaţie şi purtând în apropierea gurii o plăcintă din care nu apucase să muşte. Aceşti oameni se cred vii, îşi spuse Pahomie şi porni încotro îi arătase acela că ar fi Catedrala Neamului. Pornise să plouă şi ploaia măruntă parcă spăla poleiala antarctică a clădirilor, dar era numai o iluzie, căci linţoliul singurătăţii era şi mai strălucitor acum, iar pe trotuare Pahomie fu nevoit să meargă mult mai grijuliu în sandalele lui monahale în care îi îngheţau picioarele, ca să nu alunece pe gheţuşul umezit. Oamenii spectrali priveau cu o vie curiozitate la el, la acest ins îmbrăcat într-un strai călugăresc auster ca o dimie de puşcăriaş şi încins la mijloc cu o sfoară cu canafi, dar curiozitatea lor nu depăşea limita unei atenţii trecătoare. Luminile se aprinseseră pe străzi şi în dreptul corpurilor de iluminat ploaia măruntă părea o haşură. Dar privind, Pahomie văzu că becurile luminau, sus, acel pământ de grotă pe care îl zărise şi atunci când intrase în oraş, iar ploaia nu cădea din nori, ci prelinsă prin lut şi printre rădăcini, picura alene, puţin oblică. Monahul privi spre oameni şi pricepu că ei nu înţeleg că se află într-un mormânt, ci le părea că deasupra lor se află cerul înstelat şi norii scămoşaţi şi ziua soarele, iar noaptea luna. Traversă pe un pod Dâmboviţa şi se afla acum aproape de marginea gropii domnului Fărăţară, din care aspersoarele scoteau apa ploii ce ameninţa să transforme excavaţia într-o baltă, mai întinsă decât lacul Herăstrău şi mai adâncă şi tulbure. Şi în depărtare distinse Catedrala Neamului, o siluetă întunecată, prinsă de promoroacă. Groapa înaintase până la baza ei şi era singura dintre zidiri căreia nimeni nu îndrăznise să-i ceară surparea, deşi palma mâinii stângi a făpturii antropomorfe, după calculele paleontologului Cedric Pasvanghioglu, se afla deschisă chiar sub ea. O umbră grea, de fier, se desprinse din noapte, zburând, şi Pahomie se opri în loc, dar era singurul ce o vedea şi umbra vâsli din aripi şi trecu pe deasupra clopotniţei, făcând clopotele să vibreze cu sunetul unui glas omenesc suferind. Tânguirea reverberă, zimţând haşurările trase de liniile ploii, şi umbra ţâşni în sus, penetrând pământul ce sta deasupra lumii drept cer. Monahul îşi făcu semnul crucii, dar apele adunate în groapă şi vibrarea văzduhului sub puterea sunetului scos de clopote începu să surpe marginile râpei domnului Fărăţară şi Pahomie văzu cum Catedrala lunecă încet, cu aceeaşi maiestate cu care şi umbra trecuse o clipă mai devreme, lunecă în apele adunate în hârtop, se prăbuşeşte în ele cu sunetul unui val şi este înghiţită. Doar crucea unei campanile rămase afară, deasupra apei negre, şuie, încătuşată în cercurile undelor.   

(fragment din cartea în lucru cu acelaşi nume)