Cruciada copiilor – un roman-frescă al actualităţii

Florina Ilis (n. 1968) a publicat, până acum, un volum de Haiku şi caligrame (2000) şi romanele Coborârea de pe cruce (2001), Chemarea lui Matei (2002), Cruciada copiilor (2005) şi Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit (2006). Pentru Cruciada copiilor a primit: premiul Cea mai bună carte de proză a anului 2005” (acordat de U.S.R. în 2006), premiul U.S.R. Cluj pe 2005, premiul Cartea Anului 2005, acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul, premiul revistei Cuvântul pentru proză şi premiul pentru proză oferit de Radio România Cultural.

Florina Ilis este una dintre acele apariţii uimitoare, neanunţată prin nimic de peisajul literar românesc al ultimilor ani, şi prin aceasta cu atât mai interesantă. În primul rând, autorul este o… prozatoare, şi acest lucru este deseori însoţit de oarece temeri (cu totul nejustificate dacă ne gândim la mari autoare de roman, unele chiar de pe meleagurile mioritice). După ce treci de acest prim hop şi te obişnuieşti cu gândul că vorbim despre autoarea unui excelent roman-frescă, un roman total, subtil, de o complexitate derutantă pentru cititorul neavizat, treci la următoarea etapă: romanul se citeşte ca pe apă, fără să-l poţi lăsa din mână, lucru cu totul surprinzător având în vedere lungimea impresionantă. Un roman de peste 400 de pagini (lucru care i-a fost uneori chiar defavorabil…) derutează (de această dată şi cititorii mai avizaţi) în contextul în care ne aflăm în plin secol al vitezei, iar lucrurile se petrec în mod fulminant, inoculându-ţi uneori impresia că participarea ta la lume nu poate fi decât deficitară… Cine mai citeşte astfel de romane şi prin ce te poate convinge o carte să o citeşti – iată un subiect interesant de sondaj. În cazul romanului Cruciada copiilor te conving primele fraze, un excelent captatio sub vraja căruia se petrece parcă întreaga acţiune: „Unui observator imobil mişcarea browniană a călătorilor i-ar părea haotică şi, aparent, lipsită de sens, aşa cum, fără rost, aceluiaşi ochi exterior, i s-ar părea şi nebunia particulelor din primele minute ale universului, când obiectivele primordiale ale materiei sau, conform concepţiilor religioase, intenţiile de creaţie divine nu exprimau existenţa vreunui plan raţional sau, după caz, dumnezeiesc, dar, pe măsură ce privirea, dezinteresându-se de distanţele neprevăzute de etalonul vizual uman, reuşeşte să se adapteze examinării unor stări izolate din marele tot, decupând din realitate porţiuni a căror percepţie poate fi reglată, asemeni unui aparat de filmat, în funcţie de orizontul de cunoaştere al simţurilor umane, tabloul realităţii dobândeşte, în ordinea imediată a sistemului de coordonate spaţiale şi temporale în care s-ar situa observatorul atent, sens şi consistenţă, oferindu-se cu simplitate elementară simţurilor şi conştiinţei”.
Romanul oferă din prima clipă impresia că un singur om nu l-ar fi putut scrie niciodată. O multitudine de fire narative paralele, de evenimente surprinse cu măiestrie de autoare, o tehnică desăvâşită de îmbinare a acestora- nenumărate trimiteri subtile la diverse cărţi şi teorii – religie, (meta)fizică, toate îndoielile frământatului secol XX între paginile unei cărţi care nu devine nici o clipă plictisitoare. Cu alte cuvinte, un puzzle enorm sau un labirint ale cărui iţe sunt aproape imposibil de descâlcit. De la titlul cărţii până la ultimul rând totul te incită la un potop de întrebări pe care oricare cititor le-ar adresa autoarei. De pildă, când şi cum scrie, dacă nu cumva îşi petrece întreaga existenţă studiind, scriind, fără să mai aibă timp şi să trăiască. Dimpotrivă, Florina Ilis accentuează rolul esenţial al lecturii, dar şi pe cel al trăirii asumate, căci până la urmă suntem ceea ce trăim. De scris, scrie când are vreme, iar stilul său nu dovedeşte un autor ambiţios care şi-a lucrat enorm de mult textul, ci mai degrabă un condei sprinten al unui autor prins el însuşi în întâmplările pe care le povesteşte. Pe scurt, romanul are în centru destinele încâlcite ale unor copii care pornesc într-o cruciadă, în drum spre Marea Neagră. Astfel, vacanţa lor se transformă într-o adevărată bătălie menită să restabilească ordinea firească a unei lumi căzute în anomalie şi degringoladă: copiii străzii să nu mai fie maltrataţi şi să aibă şansa unui destin normal, profesorii închistaţi şi răuvoitori să fie înlocuiţi cu toţii de unii atenţi la cerinţele şi sensibilitatea copiilor. De fapt, cruciada este un fel de împlinire personală a dorinţelor cele mai intime pe care le au copiii, acele dorinţe pe care nimeni, nici Moş Crăciun, nici chiar micul mag Harry Potter nu le pot satisface…

Dar dincolo de acest prim-plan de interpretare mesajul romanului cade, asemeni unor limburi, tot mai spre adâncuri: ordinul nou înfiinţat, numit al inocenţei, poate mântui lumea, căci singuri copiii se mai află astăzi în intimitatea lui Dumnezeu. Un al treilea mesaj alunecă înspre ideea de mântuire personală, de astă dată, căci fiece fiinţă care şi-a regăsit rostul în lume reiterează un fapt exemplar şi prin aceasta repune lumea în dialog cu Dumnezeu. Uimitor este modul în care autoarea reuşeşte să împace aceste idei, să organizeze romanul pe diferite paliere care se aranjează concentric – fiecare nou univers creat înghite unul mai vechi, întâi sunt nişte copii oarecare părăsind gara din Cluj în drum spre mare, toţi cu neînsemnatele lor poveşti şi măruntele drame, apoi lumea în miniatură, microcosmosul creat în tren şi care ajunge să monopolizeze atenţia unei lumi întregi. Personajele-cheie creează de asemenea dependenţă: în rolul cruciatului aflat în fruntea oştirii miniaturale – Calman, nepotul unei ţigănci vrăjitoare care prezisese chiar şi revoluţia din ’89, născut cu căiţa pe cap, Ilarie, un softist inteligent care înţelege importanţa mişcării copiilor şi pune imediat totul pe internet, Pavel, jurnalistul dedicat, Irina, bolnavă de sida şi purtătoarea mesajului divin, care sfârşeşte de altfel prin a înfăptui un miracol etc. Chiar şi bunicul unuia dintre copii care, cuprins de o stranie premoniţie, porneşte în propria lui cruciadă pe urmele nepotului său, ultimul vlăstar al neamului, purtător de blestem şi sortit unei existenţe tumultuoase. Pentru un lector neavizat, toate aceste lucruri reuşesc într-adevăr să-l ţină cu sufletul la gură, mai ales că prozatoarea ştie să dozeze tensiunea dramatică, să-şi împăneze textul cu amănunte spectaculoase (a se vedea episodul în care vrăjitoarea Angelica descântă de cele ştiute şi neştiute cu o găină care nu văzuse lumina zilei niciodată). Dar pentru un lector rafinat – ce plăcere constituie romanul Florinei Ilis! Pe alocuri cu atmosfera unei saga sud-americane, trecând uneori de la acuitatea pe care numai scriitorii nordici o pot atinge (un bun exemplu îl constituie Tunstrom, mai ales în Hoţul său) la o sensibilitate crâncenă, aproape dureroasă (momentul de tandreţe dintre Calman şi Sonia) şi alunecând imperceptibil către fantasticul românesc, doar pentru a-şi urma de fapt, cu tenacitate şi disciplină, un fir central bogat argumentat care se întâlneşte perfect cu temele contemporaneităţii noastre. S-a vorbit intens despre faptul că romanul are caracterul unei fresce, motiv pentru care a fost şi atât de apreciat de critică. Totuşi, romanul câştigă mai ales prin actualitatea lui şi acest lucru pentru că Florina Ilis trăieşte aici şi acum, găsind totodată vremea să scrie despre ceea ce trăieşte, extrem de implicat, dureros de viu şi realist, cu o forţă năucitoare din stirpea celei balzaciene, dar cu sensibilitatea pe care într-adevăr numai o scriitură feminină ar putea-o imprima unui text de asemenea anvergură. Romanul Florinei Ilis reuşeşte să se impună datorită acestei păstrări în balanţă, de un mare şi rafinament, între scriitura riguroasă, a unui cronicar al vremurilor şi psihologia fină, subtilă, sondând cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului omenesc. Combinaţia, după cum ştim, este extrem de rară în proza românească, autenticitatea, sensibilitatea şi forţa narativă nu fac din păcate casă bună…

Despre carte poţi vorbi la infinit, pentru că este infinită, nu numai pasibilă de o multitudine de interpretări, asemeni unei cărţi de nisip borgesiene, ci şi pentru că într-adevăr sfârşitul nu pare a încheia acţiunea tumultuoasă a cărţii, aventurile ei aproape neverosimile, ci, dimpotrivă, pare a lăsa (aşa cum sugerează şi virgula finală) cartea deschisă, şi a oferi cititorului posibilitatea de a se implica direct în text şi a-şi alege un final pe gustul său.
Pe scurt, cartea Florinei Ilis este o lecţie de libertate narativă, dar şi de anvergură stilistică, trădând spiritul unui autor care nu vizează o singură categorie de cititori, ci mai multe, având acea grijă inoculată de mila şi dragostea creştină (care fac, de altfel, şi subiectul romanului, în mare măsură…) ca fiecare să-şi regăsească propriul mesaj între paginile unei cărţi, a cărei lectură să nu devină niciodată inutilă…

Interviu cu Floriana Ilis

– S-a vorbit despre faptul că scriitura dvs. este foarte firească, pare că vine dintr-o nevoie organică de a scrie. Cum aţi defini relaţia dvs. cu scrisul?
– Cred că, în mod paradoxal, una dintre cele mai importante funcţiuni ale organismului nostru, respiraţia, este cea mai puţin „conştientizată” ca fiind o activitate care să solicite atenţia noastră fiziologică. Şi, totuşi, întreg aparatul respirator este un mecanism complex care pune în mişcare energii fără de care viaţa noastră nu ar posibilă. Scrisul reprezintă pentru mine plămânii existenţei mele artistice. De aici, poate, sentimentul că ceea ce scriu este atât de viu, că este ca o respiraţie firească a unui suflu imperceptibil, dar natural, al organismului meu. Şi, totuşi, nu trebuie să se înţeleagă că sunt departe de mine atunci când scriu, că nu fac decât să-mi las „plămânii” să-şi îndeplinească funcţiunile prestabilite biologic. Faţă de poezie, care este mult mai concentrată, proza presupune, pe lângă momentele de creaţie, perioade de documentare, de studiu şi lectură, perioade de observaţie şi înţelegere a vieţii. Fără această „baie” de real scriitorul se rupe de lumea lui, detaşându-se de existenţă şi de manifestările vieţii, riscând un scris artificial şi lipsit de esenţă. Lumea este aerul pe care îl respir şi-l transform în scriitură într-un proces permanent de decantare.
– Personajele dvs. frapează prin autenticitate şi totuşi aparţin unor lumi atât de diferite. Care este calea de acces a Florinei Ilis la aceste lumi?
– Trebuie să existe în orice scriitor autentic o anumită capacitate de a-şi cunoaşte personajele înainte de a le descrie, această cunoaştere fiind posibilă prin cunoaşterea lumii în care trăieşte. Personajele din Cruciada copiilor vin direct din lumea noastră, le întâlnim zilnic în situaţii de viaţă, mai mult sau mai puţin, similare celor din Cruciada. Nu le-am inventat eu. Eu nu am făcut decât să le favorizez intrarea pe scena ficţiunii mele. O dată ajunse acolo ele au început să acţioneze după felul lor propriu de a fi. N-am mai avut nici o putere asupra lor.
– Cum vă simţiţi printre scriitorii de astăzi? Mai credeţi în ideea de generaţie sau grup literar?
– Nu cred că astăzi conceptul de generaţie mai prezintă vreun interes în afara celui strict biologic. Există scriitori care, practic, deşi fac parte din aceeaşi generaţie, sunt totuşi atât de diferiţi din punctul de vedere al operei lor. Conceptul de generaţie funcţionează foarte bine în perioade de constrângeri ideologice, faptul de a aparţine unei comunităţi de idei se constituie într-un fel de disidenţă faţă de poziţiile oficiale. Aceste opoziţii pot fi atât de natură politică, în acest caz planul estetic constituind un fel de fanion în lupta cu ideologia de partid, sau de natură biologică, caz în care tinereţea este înţeleasă ca o opoziţie faţă de linia oficială reprezentată, în general, de scriitorii mai vârstnici, acceptaţi şi clasicizaţi deja de regim. Înainte de 1989 ideea de generaţie reunea scriitori care se inspirau sau se revendicau din experienţe de viaţă comune. În ultimii ani lumea s-a schimbat foarte mult, iar experienţele de viaţă nu mai seamănă atât de mult încât să se contureze în teme pe care o anumită grupare de scriitori ar putea să le trateze. Acest lucru este valabil, mai ales, în cazul prozei.
– De unde vine această credinţă în posibila mântuire a lumii, într-o perioadă dominată de scepticism şi cinism, cel puţin în planul literaturii?
– Nu trebuie să mai înţelegem astăzi conceptul de „mântuire” în sens strict religios, o astfel de mântuire nu ştiu dacă ar mai putea fi credibilă în lumea contemporană, o lume care este tot mai puţin percepută ca o scenă pe care să ne exersăm şi să ne dezvoltăm credinţa într-o viaţă viitoare mai fericită. Când mă gândesc la ideea de mântuire, mă gândesc la orice tip de schimbare a omului, o schimbare care, în plan profund, să conducă la o evoluţie a gândirii, a mentalităţii sau chiar a sentimentelor omeneşti, care, de atâtea ori, sunt puternic încremenite în vechi prejudecăţi.
– S-a discutat despre formula narativă aleasă de dvs. în Cruciada copiilor. Cum se traduce acest joc al planurilor narative la nivelul profund, al semnificţiilor romanului?
– Eu consider că realitatea nu este niciodată biplană, astfel spus nu se manifestă într-o dimensiune cu coordonate fixe cu care, din când în când, să se intersecteze ceva care să funcţioneze ca un fel de destin personal sau colectiv şi, care, în raport cu acestea, să-i imprime alte direcţii decât cele iniţiale. Realitatea funcţionează în ritmul aproape imposibil de descris al unor procese concomitente şi imprevizibile care au loc şi care determină, uneori arbitrar şi echivoc, firul evenimentelor. În Cruciada copiilor am încercat să dezvălui puţin din mecanismele prin care realitatea îşi creează propria reţea de posibilităţi prin care ar putea să se „fixeze” într-o anumită istorie, şi nu în alta, a unor evenimente mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin mărunte, care determină, apoi, imperceptibil şi invariabil, cursul lumii. Trecerea de la o scenă la alta se petrece în cel puţin trei planuri distincte: gramatical (la un nivel sintactic sau chiar lexical), apoi simbolic şi, în sfârşit, ficţional, printr-un joc de intersectare a planurilor aparent paralele ale povestirii.