Floarea reginei, din titlul cărţii Luciei Istrate (apărută la Editura Eminescu, 2003), este o floare de colţ furată de pe munte, cum sunt furate cărţile englezeşti din biblioteca propriilor părinţi ai personajelor autoarei. În România comunistă furtul e o noţiune complicată, acceptabilă ca mod de nesupunere civică (în sensul lui Henry David Thoreau). Din cărţile salvate de la distrugere prin furt şi ascunse în podul casei, răzbat versurile lui Keats din La Belle Dame Sans Merci, poezie dezolantă care avertizează, în tonul poemelor romantice ale vremii, împotriva riscului iubirii depline, care sfârşeşte în moarte. Iubirea e frumuseţea fără de milă care te ucide în poezia lui Keats. Protagonista nuvelei nu se teme însă de întâlnirea cu dragostea aprigă a romanticilor, ci încearcă să evadeze în balada engleză, căci viaţa ei e departe de exotismul liric al lui Keats. Fetiţa care fură cărţile să le scape de distrugere a devenit mamă şi trebuie să îşi protejeze propria fetiţă de realitatea sumbră pe care i o impune comunismul ceauşist. Copilul o întreabă de ce se stinge lumina în fiecare seară, amintire sumbră şi a mea de pe vremea când se întrerupea electricitatea. Ca să o încălzească, mama se culca lângă ea şi încerca să o aline. Frigul şi întunericul făceau parte din strategiile comuniştilor de a ne umili psihologic prin suferinţa fizica. Mă bucur să văd acest aspect pe care nu îl uit nici eu uşor evocat într-o carte de proză.