O stagiune începută ciudat şi la… Extrem

O dată cu şcoala, pe 15 septembrie Teatrul Al. Davila şi-a deschis stagiunea, într-o după-amiază în care frunzele, picturale şi roşietice, îşi înscriu cuvinte de rămas bun pe razele soarelui, ca… spectacol alternativ al unei societăţi dihotomice, în care boala roade, iar suprafeţele par tot mai… strălucitoare. Exemplu fiind chiar auspiciile sub care a început stagiunea 2006-2007, chiar… Extrem: emoţia premierei fiind estompată de sinuciderea unui lucrător din teatru, care, din cauza sărăciei, nevoit fiind să facă rate în numele unor… colegi, care au uitat să-i înnapoieze datoriile, s-a văzut în situaţia victimei, în conturul fără de sfârşit al deznădejdii acesteia. A victimei care nu-ndrăzneşte să devină „mai crudă decât agresorul”, pentru a-l cita pe Dan Tudor, regizorul piesei Extrem, scrisă de William Mastrosimone, în 1982, cu care dramaturgul „a dat lovitura” pe Broadway, dar şi pe marele ecran, în 1986 (rolul Maggie fiind jucat în ambele situaţii de Farrah Fawcett).
Începem cu autorul întrucât forţa textului este cea care ţine, cât de cât, în picioare şi spectacolul de pe scena piteşteană. Astfel, William Mastrosimone s-a născut la New Jersey, la 19.08.1947, alternând studiile, pe cele de biologie, cu acelea de la ªcoala Superioară de Arte. Prezenta piesă, Extrem, este cea care i-a oferit prilejul unui succes deosebit, atât în teatru, cât şi în film, mai mult – aceasta „generând o dezbatere publică încrâncenată împotriva violenţei asupra femeilor în Statele Unite”. Dramaturgul a continuat seria succeselor cu piese precum: The Bing Burning Season ori Bang, Bang Youre Dead.
În ceea ce priveşte piesa Extrem, povestea, la prima citire, este simplă şi cotidiană: Maggie este agresată într-o seară de un necunoscut, care intră în casă cu un pretext oarecare şi care nu reuşeşte să-şi ducă până la capăt dorinţa de a o viola şi, eventual, omorî, cum făcuse şi cu alte victime ale sale. Victima iniţială, Maggie, reuşind să-l imobilizeze pe Ronie, violatorul, ajunge la concluzia că nu poate ieşi din situaţia limită în care se află decât omorându-l pe agresor întrucât acesta neducându-şi planul până la capăt, fizic ea nu este maltratată, astfel că o eventuală aducere a cazului în faţa instanţei, cu un avocat Hardward-ian, ar trimite-o pe ea la puşcărie, fără nici o vină, în esenţă. În acţiune mai intră Terry şi Patricia, colegele de cameră ale lui Maggie, care au atitudini comparative cu „prietenii” lui Iov, când acesta este în chinurile groaznice ale destinului. Cele trei sunt manipulate de machiavelismul şi demonismul agresorului ajuns „victimă”, Ronie, care, de la fiecare în parte, reuşeşte să scoată la suprafaţă ce are mai rău. Psihopat postmodernist, familist, dar şi criminal în serie, mascul ce tace şi execută în faţa soacrei şi-a nevestei, dar îşi ia revanşa în faţa unor victime aleatorii, pe care după ce le violează le omoară, savurând în fiecare dimineaţă „comentariile” soacrei asupra „caracterului” ucigaşului din ziare, pe care nu-l prinde nimeni, Ronie este un „bolnav de sex”, macabru în schizofrenia pe care-o poartă-n cotidian, fără ca nimeni să-l „citească”. Dualist ca orice tip demonic, trecând extrem de uşor de la o stare la alta, reuşeşte să demoleze orice încredere în sine, în sistemele de valori – pe care cele trei femei şi le-ar fi putut face până în acel moment.
Maggie, victima care-i vine de hac, este o tânără mediocră, frumuşică, puţin cochetă şi duplicitară, dar şi deosebit de puternică în momentul în care este pusă în situaţia de a-şi domina călăul, de a-i supravieţui. Este tipicul personaj feminin, trăind mediocru într-o societate care nu-i dă şanse prea mari de a savura existenţa altfel, cu o educaţie medie, chelneriţă perpetuă, care-şi pierde entuziasmul şi visurile între hot-dog şi pizza… Ea convieţuieşte cu Terry, o fată fără noroc, violată la vârsta şcolară de tatăl unei colege, care-şi dă seama că „gura lumii” tot pe ea ar condamna-o (dacă ar povesti ce i s-a întâmplat) şi cu Patricia, o tipă care vrea să pară ce nu e, chiar dacă are „studii de psihologie” şi pentru care „a părea”, „a fi cum trebuie” este ceva mult mai important decât viaţa însăşi, canoanele respirând în locul fiinţei. Niciuna dintre „prietenele” lui Maggie nu este în stare să i se alăture, să o ajute, poate tocmai acesta fiind punctul slab (această lipsă de coeziune şi de înţelegere între femei), care determină ca violenţa masculină să ia amploare şi să nu mai cunoască margini, victimele crimelor sadomasochiştilor negăsind nicăieri înţelegere şi milă.
Cam aceasta este povestea piesei, a cărei temă: dihotomia victimă-călău (extreme parcurse pe rând de cele două personaje principale) se calează pe o construcţie dramaturgică extrem de bine conturată, cu personaje foarte bine schiţate, realiste şi vii.
Ce face regia din această scriitură: nimic important. Pus în scenă la minimă rezistenţă regizorală, spectacolul se lasă pe umerii lui Petrişor Stan, care-şi aduce experienţa anterioară în construcţia personajului, combinată, din când în când, cu imitaţii ale stilului de joc actoricesc al regizorului (care este, în primul rând, actor). Se naşte astfel un spectacol profund inegal, cu suişuri şi coborâşuri, care se văd în special în jocul doamnelor. Acţiunea trenează uneori, inventivitatea regizorală având nevoie de mai mult decât de un desen muzical, pentru a pune în evidenţă un text bun.
Totuşi, din ce în ce mai bun, Petrişor Stan reuşeşte să contureze un personaj credibil, plin, compatibil cu sine – ca maniac sexual, personaj nevrotic, cu o maleabilitate psihică maladivă, mitoman şi criminal în serie. În schimb, Cornelia Niculescu mizând pe ceva ce regizorul n-a putut oferi: o echipă, o decorticare a rolurilor, per/personaj şi per/relaţii, a textului în ansamblul său, nu iese din sine, astfel că nu reuşeşte să facă, efectiv, un rol, riscând să nu motiveze prin nimic „alegerea” sa, ca victimă, de către Ronie. Sunt momente în care-o „prinde” pe Maggie, dar, din păcate, uită repede de ea, nereuşind să facă o echipă nici cu celelalte două colege, Mirela Popescu şi Lia Deaconu, de asemenea pierdute-n scenă de regie… Deosebit de talentata Mirela Popescu este foarte nesigură pe ea, fapt care se vede în timpii şi în coloratura aproximativă a personajului jucat (mi s-ar fi părut interesantă şi o rocadă între dumneaei şi d-na Niculescu, pentru rolul Maggie!). Lia Deaconu „prinde” câteva tuşe ale personajului său, Patricia, dar nu reuşeşte să le menţină.
Astfel că fiecare actor pare că şi-a „surprins” personajul cum a putut, fără a se putea bizui foarte mult pe indicaţii regizorale clare, întrucât dl. Dan Tudor pare că nici el nu şi-a asimilat textul foarte bine, rămânând la suprafaţa unei dihotomii care, pentru a se transforma în spectacol, avea nevoie de mai multă profunzime artistic-regizorală, creativă.
Decorul, semnat de Doru Zanfir, în esenţa lui, subliniază „puritatea oarecum gri” a victimei, starea ei de profundă şi acută vulnerabilitate, „insecuritatea” uneia sau alteia dintre stări. Omul trăieşte între minus şi plus infinit, ascendentul pe care unii sau alţii îl au asupra celorlalţi putându-se sfârşi oricând; poate nici măcar unde te-ai aştepta…
Semnând şi ilustraţia muzicală, dl. Dan Tudor şi-a mai escamotat prin aceasta unele nereuşite acute, în plan regizoral, deşi lucrurile se puteau combina mult mai bine altfel…
Ce reuşeşte totuşi acest spectacol, făcut în colaborare cu  Teatrul La Scena, din Bucureşti? Să promită. Să accentueze faptul că scena piteşteană are maximă nevoie de colaborări cu artiştii altor teatre, că are nevoie de oxigenul scenelor bucureştene, de personalităţi care să inducă entuziasmul absolut necesar actului cultural. Că are nevoie rapidă de tonice, de spectacole care să suscite interesul celor care joacă în ele, să le menţină viu talentul, pentru că nici o scenă nu are dreptul să-şi ucidă artiştii, să le ucidă visul, talentul. Nici măcar Teatrul Al. Davila din Piteşti!