În anii de confluenţă a secolelor douăzeci cu douăzecişiunu se îndeseşte lotul poeţilor optzecişti care, fără să abdice de la direcţia lirică, se consacră prozei, iar dintre ei se disting prin evoluţie constantă Nichita Danilov şi Gabriel Chifu. Cel din urmă demonstrează şi o forţă de elaborare  (sau: plăcerea scrisului) invidiabilă, publicând în decurs de două decenii nu mai puţin de şapte romane, între Unde se odihnesc vulturii (1987) şi Relatare despre moartea mea (2007).  În al optulea, sub un titlu ironic, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot  de el povestită (Ed. Ramuri, 2009), dar păstrând ceremonia sadoveniană a evocării istorice (la care trimit şi capitolele intitulate voit formal: Despre felul cum mă defectam în copilărie, Despre felul în care mă hrăneam la început, Cum s-a spulberat hegemonia maşinilor sovietice,  O întâmplare dintr-o seară de toamnă ş.a.), Gabriel Chifu recompune istoria dramatică a ultimei jumătăţi de secol  XX. Şi o face cu privirea alternativă a copilului, adolescentului, tânărului şi maturului printr-un efort insesizabil de acomodare / transpunere în fiecare vârstă.
„Istoria lumii” e scrisă la 53-55 de ani (incluzând, cum se vede,  câteva incursiuni în prezentul post-comunist al anilor 2000) şi îmbracă forma unui Bildungsroman, dar în sens invers, prin mecanismul călătoriei îndărăt. În plus, actul rememorării nu este lăsat la voia hazardului, întrucât colajul fragmentelor istorice se omogenizează prin sudura episoadelor nu doar în jurul eroului unic (de roman ciclic), ci şi al celorlalte personaje care alcătuiesc lumea sa inconfundabilă. Monologul scriitorului care vorbeşte cu sine însuşi spre a (re)descoperi esenţa vieţii trăite constituie, în aceeaşi măsură, un dialog cu oamenii, obişnuiţi sau năstruşnici, care populează universul său. Gabriel Chifu împinge astfel confesiunea spre frontiera jurnalului intim, fără convenţionala linie cronologică, excluzând legea calendarului. Tocmai spre a surprinde mişcarea autentică a vieţii, intimistul evocator scrie degajat de orice forme şi genuri literare. El îşi construieşte cartea inclasificabilă, asumându-şi libertatea combinării fragmentelor – amintiri disparate, gânduri intime, vise şi închipuiri, impresii şi teorii existenţiale -, punând aievea ordine în dezordinea lumii.