Practica scrisului aşa cum poate fi cu uşurinţă developată, pe de o parte, din impresionanta operă de istoric şi critic literar a lui Nicolae Florescu (n. 1942), întinsă pe mai bine de patru decenii, iar pe de alta, din activitatea diurnă de gazetar, cercetător literar supercalificat în domeniu şi îngrijitor de ediţii, ne relevă statura ştiinţifică şi morală a unui cărturar întrutotul preocupat de atingerea perfecţiunii şi poate chiar a absolutului în munca sa cu adevărat sisifică. În excepţionalul Preambul la primul volum din Înapoi la Aristarc. Rezistenţa prin cultură (2009), una dintre cele mai tranşante, mai valoroase şi mai aplicate delimitări teoretice ale rolului criticii şi istoriei literare exprimate şi puse exemplar în operă la ora de faţă în România, Nicolae Florescu scrie răspicat. „Criticul adevărat va acţiona permanent pe o claviatură ce tinde să atingă şi să dobândească finalmente sunetul perfecţiunii, iar în cazul său acesta nu poate fi întruchipat decât în postura Adevărului. Treptele ascensiunii judecăţii critice sunt limitate şi repetă, în jocul secund al artei, recunoaşterea valenţelor supreme ale conştiinţei demiurgice. Căci, numai în măsura în care îşi găseşte Homerul, veghea lui Aristarc îşi îndeplineşte sorocul, şi scara lui de valori se justifică în planul omenescului. Doar în acest mod, criticul poate fi şi este, în fond, sortit să tragă veşnic lozuri necâştigătoare, dar şi un posibil vestitor,  fiindcă în spatele eşecului vizibil, poate, trebuie să existe, absolutul”. Deşi, cu elegantă modestie, Nicolae Florescu recunoaşte că doar din când în când şansa îi dă posibilitatea de a-l „întâlni” efectiv pe sagacele Aristarc, pentru domnia sa personajul atât de bine conturat ideologic în Arta poetică a lui Horatius se defineşte tocmai prin sensul pur al spiritului critic.