Cu alură de rocker, brunet, cu plete bogate, cărare pe mijloc şi o ţăcălie încă nestabilizată, la cei 36 de ani ai săi, Leonard Ancuţa, sau, mă rog, Leo (!) cum îi spun apropiaţii, odată ce a promis că va scrie un volum de versuri, ei bine, l-a scris. I-a trebuit – fără mari sforţări – cam vreun an şi jumătate, punând în volum  (circa 135 de pagini) şi piese scrise şi lansate la apă mai de mult. Tânărul autor, care, spre deosebire de un coqueluche ca Stoian G. Bogdan, nu a beneficiat, după câte ştiu, încă de premii, se bucură în mediile artiste de ceva notorietate, fiind autorul, până la volumul de poezii recent (Iubirea e amintirea unui viol, Editura Herg Benet, 2011) a două romane, respectiv Control, 2009, Editura Tritonic şi Infernul, 2010, Editura Tracus Arte. Scris mai mult din dorinţa de a-şi demonstra sieşi că primul roman nu a fost un simplu moft, Infernul valorifică experienţa personală a autorului, aceea de reporter al “ Ştirilor de la ora cinci” difuzate de Agenţia Mediafax… Plin de o poezie neagră, o poezie dură (Ioan Es Pop), Infernul înnădeşte întâmplări pe cât de reale tot pe atât de incredibile; ca să fiu cât se poate de concis, în roman se urzeşte fără absolut nici un complex o teribilă poveste cu psihopaţi, drogaţi, criminali şi prostituate printre care naratorul împreună cu un Dumnezeu de serviciu se mişcă inocent şi con brio. Cu o aderenţă uluitoare la lumea mediilor bazice cărora le împrumută nu numai iraţionalitatea, dar le fură cu coada ochiului şi retorica, Leonard Ancuţa îşi duce cititorul pe luciul unui ochi de ghiaţă unde puţini dintre curioşi, probabil, mai rămân în picioare. Oricât de bine lucrat, fără o experienţă reală directă care să angajeze substanţial forţele creatoare ale autorului, Infernul rămâne preponderent un roman “de imaginaţie” minat de un soi de tezism, însă, e drept, nu şi de didacticismul filistin aproape obligatoriu în atari cazuri.