Îl ştiu de vreo douăzeci şi ceva de ani pe Liviu Ioan Stoiciu. Adesea rebel, straniu între numerele de serie, cu părul alb colilie, apare de niciunde la târgurile de carte (!), ne salutăm surprinşi de revedere, schimbăm câteva cuvinte (în genere, rezervate), am vrea să ne spunem mai mult, ezităm, momentul privilegiat se spulberă ca şi cum nici nu ar fi fost vreodată. Ne despărţim, evident, la fel de intempestiv pe cât de derutant ne-am încrucişat paşii. Fiecare îşi cară după el singurătatea…
Începând cu fabulosul La fanion (1980), cred că l-am citit aproape integral pe poet (deşi el mi-a expediat doar arar volumele de versuri – pe cele mai importante, totuşi!) şi, recunosc, mult, mult mai puţin sistematic decât mi-aş fi dorit, l-am urmărit pe romancier. E de altminteri în decizia lui Stoiciu de a se ilustra şi în această specie un pariu căruia eu personal nu-i dau de rost, fiind îndeobşte răsştiut faptul că, beţi de uimire in faţa frumuseţii, poeţii sunt cu mult mai puţin înzestraţi pentru susţinerea eşafodajelor de fabule ample; dacă privim lucrurile şi altfel, epicul alterează,când nu dizolvă, în genere, poieinul. Dar, sigur, nu exclud posibilitatea de a mă înşela. O anumită notă discursivă a textelor poetice celor mai recente, un gen de regie a montării nucleelor secvenţiale ce se pot decela în fragmentarismul tratării „subiectului” scot la suprafaţă şi trădează până la un punct câteva simptome ale unei înzestrări artistice poate gemelare.